Se ţine sus preţul căpşunilor. Oho, dar al cireşelor! Uite, ieri, unul în Piaţa Norilor a lăsat din preţ la cireşe spunînd: dom’le, sînt crăpate de la ploaie, ce să faci? Nu te pui cu natura. Nu te pui cu natura, repetă glasul acela în mine. Şi trec prin mahalale. În Traian, în spatele Pieţei, muri gogoşica cu pechinezi. Femeie mică, cu aluniţe şi cu pechinezi, vreo patru. O vedeam cînd luam curba spre Mihăileanu ca să tai spre Foişor. O vedeam de-o secundă, de-o licărire de far. Se duse femeia aia, că-i văzui prapurii în poartă.

Cireşele crăpate, poţi să te pui cu ploaia care nu se termină? De unde vine? Încotro se duce / de ce nu ne lasă? De ce nu face pauză să văd şi io de mai trăieşte cîinele uriaş şi blond ce-şi duce viaţa tot mai greu. De vreo lună doarme ici-colo, pe unde poate. Se trezeşte şi adoarme. Adoarme şi doarme dus ca un coşciug. L-am găsit sub maşina mea şi gata eram să-i curm suferinţa, somnul cel lung să i-l aduc. Şi Blondul doarme-moare. Un cîine bagabond ce toamna-iarna ailaltă urla la 2 noaptea de mă trezea. Şi uite de ce urla: că simţea tiptil cum ploaia-moartea îl ia în tării. Şi opreşte-te ploaie, ce te costă, să văd de mai mişcă Blondul! Şi tot uitînd după maşini de Blond, uite-mă privind pe Scobitoare, umbra ce de mult e moartă. E ochi doar. În rest, os. Os şi ochi. Vedenie. Scîrbos, muced, trăieşte. Are viaţă în el. Visez că mă duc să-i dau omorul. Da, ce sens are un şir de oase pe stradă! Un schelet. De cinci-şase ani e neschimbat. Om fără viaţă. O jiganie care mă terorizează nespunînd nimic, necerînd nimic. Trecînd prin faţa mea. Trei morţi şi cireşe crăpate de ploaie. De la 12 la 7, ia, ieftin, e semn că trăiesc!