uriaşi papuci. Bine închişi. Chiar în varianta cu fundiţe. Blănoşi. Labe albe de blană. Cu bot roz, albastru. Nu m-am interesat cît costă. Dar aş vrea să vorbesc despre astfel de blănoşi care nu ştii de ce-ţi rămîn în minte, de ce te cuceresc şi de fapt te ţin deoparte. Parcă mi-aş cumpăra, dar nu mi-i doresc în picioare. Adică, nişte blănoşi care rămîn într-un purgatoriu al dorinţelor. I-ai văzut, uite-i, îţi dau o notă de sentiment, o coadă de reverie şi, cînd colo, nu te vezi în căldura lor. Ce-mi place? Blănoşii îmi acoperă frustrarea unui frig care nu există, dar care ar putea veni de nu se ştie unde. De unde o fi frigul ăsta? De unde? Că la serviciu e cald, casa e încălzită, maşină am cu aer condiţionat. Frigul nu a pîrguit în noiembrie ăsta.

De unde mă obsedează blănoşii? În variantă tradiţională, în cea comercială. Îi văd în tîrguri, mai ortodoxe sau mai puţin catolice. Sînt. Se ţin după mine blănoşii. Ce vor ei de la mine? Da, cred că o să mă opresc într-o seară, în faţa unei tarabe şi o să-i întreb: Bă, blănoşilor, ce vreţi de la mine? Ce vreţi? Unde vreţi voi să mă duceţi? Ce vreţi voi de la mine? Conştiinţa mi-o haliţi? Trupul mi-l acoperiţi? Despre ce viitor îmi vorbiţi? Lăsaţi-mă! Nu vă vreau! Şi îmi dau seama cît de naşparliu aş fi cu papucii ăia acolo în labă de picior. Voi n-aveţi astfel de diverse ce vă obsedează doar ce le-aţi văzut o dată în viaţă?