Personajul principal masculin (de fapt, personajul principal în general) din serialul Mad Men e Don Draper. Cu o alură à la Cary Grant, Don e un bărbat bine, chipeș în stil clasic.

Acest „clasic“, desigur, lasă loc interpretărilor de toate felurile. E fercheș într un fel care, cred, nu s-ar prea perima mai niciodată: trăsături armonioase, ușor tăioase, ochi pătrunzători și expresivi, păr negru, trup atletic. Și care ar fi adecvat în cam toate epocile, fie înveșmîntat într-o mantie de cavaler, fie în costum de cowboy, fie de businessman al secolului 20 (ceea ce, de altfel, chiar și este în serial, dar unul creativ, la intersecția dintre lumea afacerilor și cea a ideilor și imaginației). Dar ceea ce-l face atît de seducător e, desigur, și felul lui de a fi, pe care cărțile despre relații l-ar numi cu succes „masculin“: hotărît și misterios, vorbind fix atît cît e necesar, dînd ordine fără să explice, avînd autoritate asupra celor din jur fără să facă eforturi speciale pentru asta, dînd dovadă de onoare și loialitate în relațiile de afaceri și în prieteniile masculine, gata oricînd de acțiune și generos în esacapadele amoroase. Mereu bine tuns, nici prea-prea, nici foarte-foarte, și îmbrăcat în costumul lui standard, dar elegant, cu cămăși albe. Fără să fie violent fizic (decît în situații extreme).

Portretul de mai sus s-a conturat, văd, prea apolegetic. Desigur, Don are toate aceste calități, dar ele sînt doar o față a monedei. Dacă întoarcem puțin moneda, le putem interpreta pe cele de mai sus și printr-o lentilă vag feministă: Don, în special în prima parte a serialului și în raporturile cu prima lui soție, Betty, e dominator și terorist, fără nuanțe și fără înțelegere. De fapt, fără dorința vreunei înțelegeri, într-o lume de ani ’50 în care locul femeii și al bărbatului păreau foarte bine precizate: el era la cîrmă, în timp ce ea era un matelot executant. Scenele în care Don ajungea acasă de la firmă sau din escapadele lui amoroase erau marcate de conversații scurte și tăioase, în care el dădea un fel de ordine și Betty le (se) executa. El nu explica nimic, ea nu întreba (doar punea masa, cum spuneam), iar ritualul se desfășura ca un teatru mut în care fiecare își juca partitura – avea, n avea chef – pentru că aceea era singura opțiune. De altfel, tot în prima parte a serialului, cea din anii ’50, nici secretarele de la agenție nu erau tratate diferit: ele erau un fel de servitoare cărora șefii li se adresau cu „sweetheart“. Pardon, dacă nu servitoare (termenul e cam abrupt), erau un fel de neveste de la serviciu care se făceau utile bărbatului într-un alt mediu decît cel de acasă.

Una dintre trăsăturile de care trebuiau să dea dovadă și secretarele, și nevestele era spiritul practic. Cele din urmă aveau într-adevăr grijă nu doar de odrasla ce apărea la un moment dat, dar și de casă, de amenajarea ei, de achiziționarea obiectelor, de aprovizionare. Ca să nu mai spun de gătit, care era o ocupație zilnică. Pe scurt, vrînd-nevrînd, „fișa postului“ lor le obliga să se transforme în niște ființe practice și, cel puțin aparent, plicticoase. Veleitățile artistice și le puteau manifesta în amenajarea casei. Iar pe cele organizatorice, eventual atunci cînd primeau musafiri și trebuia pusă la cale vreo serată. Altfel, în relațiile cu soții lor, trebuiau să fie caline și aprobatoare, încurajatoare pe cît posibil. Iar cu copiii, cel puțin după cum apărea Betty Draper la început, ferme și impersonale (atîta timp cît le asigurau cele necesare supraviețuirii – mîncare, un acoperiș).

Dar să ne întoarcem la Don. Masculinitatea provocatoare și, pe alocuri, feroce s-a dovedit a fi cu dus-întors. În sensul, iarăși, conform acelorași cărți de popularizare a relațiilor dintre sexe, al concepției masculine despre adevăr – care poate fi prezentat parțial, trunchiat, deghizat, împopoțonat, omis. Pe scurt, Don avea o viață secretă despre care Betty nu știa, dar pe care o intuia. Viața asta, care contribuia și ea la aerul lui misterios, merge mai departe decît ne-am gîndi: nici identitatea de Don Draper nu era a lui, ci una de împrumut, însușită complicat și vinovat, în urma războiului din Coreea. De fapt, el era un (mai) simplu Dick.

Cînd Don se desparte de Betty și o cunoaște pe următoarea lui nevastă, pe Megan, reprezentanta unei epoci noi, a femeii care-și dorește o carieră și o relație deschisă cu bărbatul, în care cei doi se sprijină reciproc și împărtășesc chestii, iese la iveală, deodată, un alt Don. Don cel îndrăgostit are un aer jucăuș, copilăros, emotiv, fragil chiar. Actorul Jon Hamm reușește un joc interesant, care chiar te irită de multe ori, pentru că nu-l mai recunoști pe Don, masculul feroce și impenetrabil, cel căruia nu-i rezistă nici o femeie și care nu dă explicații (și cu care de-abia te obișnuiseși). În raport cu Megan cea de la începuturile relației, Don apare, uneori, precum un cățeluș cu ochi umezi la mîna stăpînei la ale cărei mîngîieri aspiră. Dar despre asta într-un număr viitor.