Am povestit că mă duc la sală; cam răruț, dar mă duc. Ce n-am povestit (dar povestesc acum) e ce-am pățit acolo – nu, n-am luat bătaie! Altceva am luat: acuza de „Alertă, hărțuitor!“. Știți ce-i aia? Nici eu nu știam, pîn-am aflat pe pielea mea, și-avînd în vedere că habar n-aveam ce-i ăla „hărțuitor“ (generația noastră n-a avut parte de cuvîntul ăsta), am rugat-o pe acuzatoare să mă dumirească. După ce mi-a explicat, am căscat ochii cît cepele: eu, hărțuitor?! Doamne apără și păzește! Nici nu poate fi vorba de așa ceva!

Dar apoi a început să mă cuprindă, încet-încet, îndoiala. Chiar nu poate fi vorba? Ia să luăm firele la depănat: indiferent ce înseamnă hărțuirea, este ceva ce face plăcere hărțuitorului și displace profund hărțuitei – cred că definiție mai minimalistă de-atît e greu de inventat! Be mic, este un „ceva“ de natură sexuală, altfel s-ar chema „bullying“ (alt termen pe care-a trebuit să-l învăț la bătrînețe, nu că n-aș fi avut parte de asta în copilărie); iar ca ultim punct în efortul de definire, presupun că hărțuirea are un statut destul de nebulos, de interpretabil. Nu e nici tentativă de viol, dar nici compliment cu două înțelesuri, plutește în marea zonă gri dintre aceste limite. Cumva, se presupune (social) că inițiativa îi aparține bărbatului/băiatului, iar rolul femeii/fetei este cel de încurajare sau descurajare a inițiativei; dar dacă presupunerea este greșită sau, mai rău, perimată? Cum se mai descurcă oamenii? Tinder, și gata?

Mi-e destul de greu să mă văd în postura de hărțuitor, dar fac efortul și pentru asta apelez desigur la memorie, la amintiri; sînt în clasa a VII-a, elev la școala „Elena Farago“ din Berceni (atunci se numea „129“, în bună tradiție stalinistă) și mi se atrage atenția, mai pe ocolite, mai de-a dreptul, că dacă nu schimb ceva la stilul de dans nu voi mai fi invitat la petrecerile colegilor (în general, zile de naștere). Nu pricep despre ce e vorba și atunci mi se explică franc: la „bluzuri“ le strîngeam prea tare pe fete-n brațe, se pare. Ceea ce le displăcea profund celor interesate de atenția altor băieți – iată, avem aici prima mostră de hărțuială de care-mi pot aduce aminte, poate extrem de familiară pentru mulți.

Un al doilea exemplu (și ultimul, din fericire) vine din Vama Veche, pe vremea președinției lui Emil Constantinescu (nu pot recupera din fișierele minții anul exact). Greu de imaginat cum s-ar putea vorbi de „hărțuire“ în Vama Veche, acest loc de legendă, acest cuibușor etc., dar unu-i Buzea, ghinionistul de serviciu, deci iată că se poate: fata care dormea cu mine-n cort m-a trimis pînă-n sat după niște cumpărături, pîine, iaurt, mezel, pepeni, iar de întors m-am întors abia după vreo oră și ceva (am făcut și-o baie, am trecut și pe la Ovidiu), ca să văd ieșind din cortul meu nu o pereche de tălpi, ci două: tălpile cele mici erau cu degetele îndreptate-n sus, iar tălpile cele mari, cu degetele-ndreptate-n jos, în nisip. Evident, am apucat vîrtos de care glezne am apucat și-am tras afară tot conținutul cortului, ceea ce nu mi-a priit deloc, dat fiind că fata care dormise pînă atunci în cortul meu a făcut un tapaj pe cinste în timp ce-și strîngea lucrurile: din țipete nu m-a scos, numindu-mă cînd „obsedat sexual“, cînd „maniac sexual“, cînd (mai simplu, dar de efect) „bolnav sexual“, spre deliciul vecinilor de plajă. Și-al celor apropiați, și-al celor îndepărtați. Fata avea o voce foarte bună, dăduse de-a lungul timpului diverse examene pe la Conservator și la Școala Populară de Artă… avea multe octave la-ndemînă.

Îmi imaginez că pînă aici textul a fost ușor de urmărit, c-a mers cumva în spiritul „bulei“ Dilemei vechi (da, există o astfel de bulă, din păcate), dar de-aici sînt nevoit să schimb placa, pentru că chiar vreau să spun ceva. Am un punct de vedere (discutabil, și tocmai de aceea merită discutat): violența asupra femeii e o problemă gravă, infinit mai gravă decît hărțuiala. Mai direct: hărțuite se pot simți (și de multe ori chiar sînt) femeile și fetele din clasa mijlocie a societății, iar abuzate sînt femeile (și fetele) din clasele sărace. Paranteză: am folosit intenționat singularul și pluralul, pentru că atunci cînd sîntem (sau vrem să fim) în clasa mijlocie ne străduim să fim toți la fel, pe cînd la săraci nu-i așa, fiecare este sărac în felul lui, nici un sărac nu vrea să-l imite pe alt sărac; am închis paranteza. În zonele rurale foarte înapoiate, în zonele „excluse“ din orașe, în mediile interlope, violența asupra femeii este la cu totul alt nivel. Teoretic, toți știm asta, toți am citit atîtea și atîtea reportaje (o pomenesc doar pe Elena Stancu pentru că numele ei îmi vine primul în minte, dar e o listă lungă de autoare și autori care au documentat excepțional amploarea fenomenului), dar practic nu se întîmplă nimic, pentru că n-are ce să se întîmple. Oamenii care-și abuzează (citește: „schilodesc în bătaie“, „omoară“, „violează“ etc.) soțiile, concubinele, fiicele și vecinele trăiesc după regulile altei lumi, o lume care pentru noi a murit, dar pentru ei e cît se poate de actuală. Din nou, toți știm că sărăcia abjectă și lipsa de educație sînt cauzele înapoierii și-ale consecinței lor directe (violența asupra femeii), dar degeaba știm; nu dispar ele că știm noi. S-ar putea micșora în timp (poate chiar pînă la extincție) dacă s-ar înhăma la muncă și guvernanții, și guvernații, nu doar cîțiva inimoși și cîteva ONG-uri, dar asta ar costa mulți bani și-ar strica multe afaceri. E greu de crezut că România ar putea fi capabilă de un astfel de efort. Nu acum, nu în viitorul previzibil.

Și iată care este punctul meu de vedere: violența asupra femeii, fie în forme minore (hărțuială), fie în forme majore (agresiune, tîlhărie, viol), deși a scăzut foarte mult din 1989 pînă în 2019, rămîne o problemă gravă în această țară, cu perspective sumbre. De ce sumbre? Pentru că ascensiunea „ruralilor“ în funcții de conducere sabotează orice efort social de combatere a sărăciei și de îmbunătățire a educației. Omul care și-a văzut mama și surorile bătute de-a lungul întregii lui copilării, care n-a avut parte de școală, care a bătut și el pe alții cînd a fost în stare, care a-nvățat pe propria piele ce grea e parvenirea și cum trebuie să ­storci bani de la cei mici ca să dai la cei mari – omul acesta ajunge șef. Ministru, director de direcție, președinte de consiliu de administrație: e problema lui să-i ajute pe cei din mijlocul cărora s-a ridicat? Îi știe, îi cunoaște, n-are nimic de stimat la ei: de ce i-ar ajuta, în loc să se ajute pe sine? „Să bag bani în curu’ la bețivii ăia? Da’ ce-s prost? P-ăia nici dracu’ nu-i mai face oameni, băi băiatule!“ – iată un exemplu de microdiscurs al omului politic desfăcut la cravată și la nasturii de sus ai cămășii.

Dacă nu se-ntîmplă o minune de la Dumnezeu, depopularea satelor continuă ca și pînă acum, pe două direcții principale: Vestul și orașele mari. Din sate pleacă oameni săraci și slab educați, în al căror cod comportamental stă la loc de cinste violența asupra femeii; cu acest bagaj ajung în marile orașe, unde se simt detestați și respinși, deși ei nu înțeleg de ce, ce-are lumea cu ei. „Fă, ce ți-aș face de te-aș prinde!“ e o abordare foarte populară din punctul lor de vedere, dar orășencele, fițoase, îi privesc ca pe niște viermi. Glumițele devin altceva cînd intervine și „factorul alcool“, iar dacă la acest peisaj simpatic se mai adaugă și persoanele care n-au muncit niciodată, așa-zișii „recidiviști liberați“, mi-e greu să trag altă concluzie în afară de „Scapă cine poate“. Cu alte cuvinte, deși marile orașe ale țării au devenit extraordinar de sigure față de acum 40 de ani, să zicem (violența urbană s-a mutat în trafic, unde înjurătura e la modă, nu pumnul și piciorul), această siguranță e o gheață foarte subțire, o pojghiță care poate crăpa în orice clipă. „A-ți purta singur de grijă“ mi se pare o lozincă foarte utilă, atît pentru prezent, cît mai ales pentru viitor; a învăța generațiile care vin să-și poarte de grijă mi se pare ceva ce-ar trebui să fie de la sine înțeles, dar nu e. Mult mai iubite sînt: „Nu se poate așa ceva!“ și „Cineva să facă ceva!“. Poate că ăsta-i micul secret al hărțuitorului: el știe că n-o să facă nimeni nimic. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.