Nu mă deranjează să călătoresc singură, ba dimpotrivă, sînt mai atentă şi mai receptivă la ce se întîmplă în jurul meu, mai ales la oameni. Cu ceva timp în urmă, aveam o zi întreagă de pierdut în Bruxelles, oraş în care nu mai fusesem pînă atunci. Aşadar, m-am amestecat printre ceilalţi turişti „clasici“, adică americani, japonezi şi nemţi, şi am început să mă învîrt fără vreun scop anume pe străduţele din jurul Grand Place, căscînd gura la clădiri, maga-zine şi cîrciumi şi trezindu-mă inevitabil în faţa aceluiaşi faimos băieţel care face pipi. În tot acest periplu de cîteva ore, am fost acostată de mai mulţi indivizi, în general puştani zîmbăreţi şi bruneţei, cu un ten uşor ciocolatiu, care, dîndu-şi seama că eram singură, îşi ofereau diferite servicii – să-mi fie ghizi, să-mi recomande un restaurant etc., sau se ţineau, pur şi simplu, după mine, sperînd că le pică ceva. De unul dintre ei am scăpat destul de greu, după ce mă tot întrebase de unde sînt, la ce hotel stau şi se declarase fan al cerceilor mei, pe care încercase să-i atingă. Nu fusese agresiv, însă suficient de obraznic cît să mă simt uşor insecure. Dincolo de aceste incidente, plimbarea a fost plăcută, iar jumătatea de oră petrecută în Piaţa Sainte Catherine – de-a dreptul minunată, un loc unde m-aş întoarce oricînd.

Mai pe seară, se pregătea un concert în Grand Place, aşa că mi-am luat o bere la cutie, aşa cum am văzut că făcea toată lumea, şi m-am aşezat pe o bordură, aşteptînd să înceapă. M-am nimerit lîngă un tînăr negru ca un tuci, care ar fi putut să fie de pe la noi, din comuna Lilieci să zicem, dacă n-ar fi fost curăţel îmbrăcat şi dacă n-ar fi avut, totuşi, un aer occidental. Cînd şi-a dezvelit dinţii orbitor de albi şi mi-a spus „Hello!“, mi-am dat ochii peste cap. Altul! Eram gata să mă mut pe o altă bordură, lîngă un grup de japonezi, cînd tînărul îşi cere scuze pentru deranj, într-o engleză destul de limpede, dar e prima dată la Bruxelles şi spune că se simte un pic debusolat pentru că, din întîmplare, e singur. Ceva la tipul ăsta îmi inspira o oareşce încredere, aşa că am continuat conversaţia, e nasol să bei o bere excelentă, nefiltrată, şi să nu vorbeşti cu nimeni. De unde e? Din Londra. Cînd m-a văzut un pic suspicioasă (deşi n-aş fi avut de ce), mi-a mărturisit că, de fapt, e din Bangladesh şi că îşi face studiile la Londra, e student în anul II la ceva cu calculatoare. El şi colegii lui de cameră plănuiau de multă vreme o vacanţă în Europa, cumpăraseră bilete, rezervaseră camere la hotel, doar că cei doi se răzgîndiseră în ultima clipă. Aşa că se hotărîse să nu-şi strice vacanţa şi să plece de unul singur. Iar dacă e marţi e Belgia! Rîse, dezvelindu-şi din nou dinţii ăia de reclamă la Orbit. Ceva îmi plăcea la el – lejeritatea, optimismul, entuziasmul insuflat de vacanţa lui, pe care şi-o dorise de mult. Aşa că am devenit mai prietenoasă şi i-am povestit de peripeţiile mele cu tipii zîmbăreţi de pe străzile oraşului, apoi despre teama mea nejustificată că ar fi unul dintre ei. „Ah, magrebienii!“ rîse el. „Toţi sînt la fel, şi aici, şi la Londra! De multe ori poţi să-i confunzi cu europenii… Ştii cum îi recunoşti? Au perciunii cîrlionţaţi.“ Cînd am rememorat feţele băieţilor de mai devreme, mi-am dat seama că avea dreptate.

Şi pentru că începuse concertul şi nu ne mai puteam auzi, iar trupa nu era cine ştie ce, am plecat să mîncăm ceva împreună. Ne-am nimerit pe o teresă din apropiere, unde am avut parte de cea mai proastă pizza cu fructe de mare din viaţa mea (din cauza căreia am petrecut o parte din noapte la toaletă), dar am băut vin şi ne-am simţit bine. Am povestit fiecare despre ţările noastre de origine. M-am prins repede că nu era un oarecare, era fiul unui soi de şeic din Dhaka, aşa că studiile la Londra se explică. Am vorbit despre lipsa autostrăzilor din Bangladesh… şi din România. Despre administraţiile noastre corupte. Despre populaţia care migrează spre alte ţări mai profitabile. Despre sărăcie şi despre cei îmbogăţiţi peste noapte, care se afişează cu maşini scumpe. În discuţia noastră, am folosit destul de des replica: „The same!“ Nu m-aş fi gîndit niciodată că pot exista atîtea similitudini între România şi Bangladesh!

Vinul se terminase, era deja tîrziu, am făcut schimb de ID-uri de messenger, ne-am luat rămas bun şi am plecat fiecare spre hotelul lui. A doua zi, el urma să plece spre Luxemburg, eu – spre Paris. Nu mai ţin minte cum îl cheamă, însă l-am păstrat mult timp în lista de prieteni de pe mess: rahat_2001. Însă n-am mai vorbit niciodată de-atunci. Astfel de întîlniri întîmplătoare, de frînturi de poveste transformă, de fapt, orice călătorie într-o experienţă de viaţă.