La zi în cultură

Hobbitul: O călătorie neaşteptată e primul episod dintr-o a doua trilogie cinematografică derivată din literatura lui J. R. R. Tolkien, regizată (ca şi LOTR) de Peter Jackson şi echivalabilă fie cu un act de expandare a Universului de către Demiurg, fie cu simpla extindere a unui parc tematic gen Disneyland (aici, Tolkienland) sau cu simpla repliere pe teren sigur a unui regizor-artizan limitat, după un eşec precum The Lovely Bones (2009).

Conceput de Asociaţia culturală Aedificatio şi Editura Art, proiectul celui mai rapid roman din lume s-a desfăşurat sîmbăta trecută, 15 decembrie, în două laboratoare ale Facultăţii de Matematică echipate cu calculatoare, cu toţi cei 53 de scriitori* prezenţi in situ.

Îşi zice ea Editura Baroque, dar nu practică trompe-l’oeil-ul, ci se ocupă serios de autorii pe care-i selectează. A publicat în toamnă un Manguel (Jurnal de lectură), mai publică unul, iată, şi în acest început de iarnă. Un roman, de data asta.

● Alexandru Andrieş, James Taylor, A&A Records, 2012. ● Omul cu Şobolani, Retro, A&A Records, 2012. ● Subcarpaţi, Underground Folclor, www.subcarpaţi.ro, 2012.

Supărat că trebuie să plătească prea multe impozite pe avere şi venit în Franţa, actorul Gérard Depardieu s-a hotărît să se mute într-un orăşel din Belgia, un paradis fiscal. Plecarea sa a devenit miza unei dispute politice.

Leonida (Victor Rebengiuc) şi Efimiţa (Mariana Mihuţ) intră în scenă îmbrăcaţi elegant. El poartă smoking şi pantofi de lac cu scîrţ (sic!), ea, rochie de seară cu sclipici şi pantofi cu toc. Se aşază uşor intimidaţi pe canapea, iau microfoanele în mîini şi „fac“ politică.

Mi-aş fi dorit să fiu săptămîna trecută la Madrid unde s-au lansat, în două seri succesive, traducerile în spaniolă – la Editura Miguel Gómez – ale volumelor Amor intellectualis de Ion Vianu (tradus de Victor Ivanovici) şi Portretul lui M (Retrato de M) de Matei Călinescu (tradus de Ioana Zlotescu).

Pe contul de Soundcloud al acestei trupe bucureştene, în spaţiul rezevat genului muzical, apare cu insistenţă sintagma „pop melodramatic“. Sînt sigur că e destulă ironie în ştampila pe care grupul lui Andrei Robin Proca şi-o autoadministrează, pentru că pare a fi destulă în muzica pe care o cîntă.

Ideea mi-a fost inspirată, acum mai bine de doi ani, de un exemplu din spaţiul germanofon, cînd Daniel Kehlmann a scris, împreună cu 12 studenţi de la un curs de Creative writing pe care scriitorul îl ţinuse la Freie Universität Berlin, un roman, în trei zile.

Nici roz-bombonizare de tip Taking Woodstock, nici mcdonaldizare superioară de tip The Dreamers, nici condamnare sau tăvălire prin deriziune a revoluţionarismului (de stînga) şaizeci-optist, Après mai al lui Olivier Assayas e frumoasa cronică a unei „educaţii sentimentale“ în sens flaubertian.

Biografia poetului continuă să se scrie de un secol şi jumătate acoperindu-se de straturi de ficţiune, iar Florina Ilis nu face decît să speculeze toată această arhivă a incertitudinii şi imaginaţiei bolnave construind un scenariu de urmărire consemnat într-un dosar politic în limbajul şi după toate regulile epocii comuniste.

Mă număr printre cei care n-au aflat decît tîrziu – şi dintr-o pură întîmplare a fiinţei lor – de existenţa acestui roman superbisim, tradus într-o primă ediţie la Humanitas (2004), apoi reeditat, cu oarece revizuiri, la Curtea Veche (2011). În jurul nici uneia dintre cele două ediţii nu s-au făcut valurile pe care cartea le-ar fi meritat.

Politică şi literatură – literatură şi politică. Se poate vorbi la infinit despre această relaţie cultivată de unii autori, evitată cu obstinaţie de alţii. Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti – al cărui slogan arată un angajament politic: „de la Est la Vest, de la Vest la Est“ – e o scenă extrem de utilă pentru dezbateri.

Cred că sînt cam o sută de bibelouri, acelea pe care le ştim cu toţii din vitrinele părinţilor: beţivii, balerina, ţărăncuţa cu coş pe umăr, veveriţa, cîinele pătat. O lume de porţelan. Imaginea îngheţată a unei frumuseţi afişată ostentativ ca să-şi ascundă goliciunea.

Poate vă amintiţi ce entuziasmată am fost la începuturile primului sezon al serialului HBO În derivă. Mi se părea cu atît mai reuşit cu cît era un serial scris iniţial în Israel, de Hagai Levy, care a trebuit adaptat realităţilor româneşti.

Genul world music este afectat de numeroase prejudecăţi, însă găsesc că orice prejudecată e o formă exagerată a unei observaţii care, la bază, a fost pertinentă în cel puţin o instanţă marcantă. În istoria sa recentă, ceea ce numim acum world music a cunoscut o evoluţie similară cu manelele noastre.

„Alpii“ care dau titlul noului film al regizorului grec Giorgos Lanthimos sînt cei patru membri ai unei brigăzi para-medicale şi para-artistice, specializate în happening-uri existenţiale oferite (contra bani) persoanelor sau familiilor aflate în doliu.

Cezar trebuie să moară – acesta-i titlul derutant al unui film marginal semnat de octogenarii fraţi Taviani, pe care l-am descoperit graţie unui cineast român, Horea Laptes. E un semn de prietenie justă cînd ţi se indică o operă, o carte, o expoziţie care nu te decepţionează: o probă a întîlnirii.

Dintre toate romanele inspirate de vieţile unor scriitori, romane publicate la noi şi citite de mine în ultimii ani, cartea Florinei Ilis, inspirată de mitologia creată în jurul vieţii şi morţii lui Eminescu, nu seamănă, de fapt, cu nici unul.

Da, e acea Sofi Oksanen, finlandeza care ne-a căzut cu tronc pe la începutul anului, cînd i-a fost tradus la Polirom romanul Purificare. Am văzut atunci ce-i poate proza şi ne-am extaziat în masă. O scriitură lapidară şi zguduitoare ca electroşocul, o voce puternică şi bizară, un fenomen!

Pe 25 octombrie, Salonul de Proiecte a deschis expoziţia „Geta Brătescu: Atelierele artistului“, curatoriată de Magda Radu. O expoziţie de muzeu – realizată totuşi într-o anexă a acestuia, într-un spaţiu tînăr – ar putea surprinde.

FILB se „întreţine“ doar datorită eforturilor celor care l-au „inventat“, cu sprijin minim dinspre institutele culturale, ba, uneori, chiar fără nici un fel de susţinere publică. Un alt mare merit al festivalului e că nu caută neapărat vedetele scenei literare şi nici nu-i evită pe debutanţi.

La piesele lui Csaba Székely se remarcă două lucruri: ascuţimea de bisturiu cu care crestează în problemele secuimii din Transilvania şi umorul sănătos sub care camuflează arma „crimei“. Trilogia pe care dramaturgul mureşean a început-o anul trecut se apropie de final.

Dac-ar fi să aleg o unică frază, aceasta ar fi următoarea: „Şi pentru că mai eram în viaţă a tăbărît pe mine ura“. E o frază liminală, fără determinanţi şi ocolişuri, cu o cauzală-consecutivă, o frază neagră care rezumă urmarea fatală a lucrurilor atunci cînd ireparabilul s-a produs.

Dacă există astăzi un artist care să decodifice şi să reprezinte corect starea muzicii pop a momentului, el nu se numeşte nici Lady Gaga, nici Lana Del Rey: Robyn Rihanna Fenty, cea mai strălucitoare bijuterie din sipetele Def Jam Recordings.

Era în 1916, cînd D. W. Griffith revenea în cinematografe cu un montaj paralel de poveşti plasate în epoci diferite, din asocierea cărora reieşea că, de-a lungul întregii istorii a umanităţii, iubirea de semeni a dat lupte grele împotriva forţelor intoleranţei.

Noul roman al lui Filip Florian este construit din alternanţa a două lungi mărturii: una, veselă şi luminoasă, despre copilăria petrecută într-un orăşel de munte în primul deceniu de după Revoluţie; cealaltă, cenuşie şi dramatică, despre destinul unei familii de intelectuali în comunism.

Avem patru adolescenţi. Trăiesc cu toţii într-un burg profund italienesc, au 18 ani şi dau tîrcoale maturităţii în fel şi chip – de exemplu, încălecînd pe biciclete şi pedalînd printre prostituatele de la colţ de stradă. Cei patru amici cîntă la slujbele bisericeşti şi fac voluntariat la spitalul săracilor.

Am descoperit teatrul lui Horaţiu Mihaiu, brusc, aproape din întîmplare, la Festivalul de la Timişoara de anul trecut: Inventatorul iubirii, după Gherasim Luca. Nu ştiam nimic despre regizor, cam tot atît despre Teatrul de Artă din Deva care prezenta spectacolul, ceva mai mult despre poetul suprarealist de origină română.

Criză fără precedent în Germania. Două ziare sînt în pragul falimentului: cotidianul regional Frankfurter Rundschau şi ediţia germană a ziarului economic Financial Times riscă să-şi suspende apariţia. Nu cu mult timp în urmă, şi Die Tageszeitung îşi anunţase insolvenţa.

Prezenţi al doilea an în Festivalul „Viaţa e frumoasă“, actorii de la The Workcenter Jerzy Grotowski & Thomas Richards din Pontedera (Italia) au prezentat două spectacole. E admirabil demersul Operetei de a facilita spectatorilor întîlnirea cu aceste show-uri-legendă care fac parte din istoria antropologiei teatrale.

În copilăria mea, la începutul anilor ’70, ţinutul Hunedoarei îşi mai păstra încă aerul patriarhal. La poalele Cetăţii Devei se mai afla vechiul burg ardelenesc, cu palatul renascentist Magna Curia, cu vechi case somptuoase străjuite de porţi înalte, cu biserici romano-catolice şi reformate, cu oameni civilizaţi...

Philip Glass aparţine grupului celor pentru care muzica e ştiinţă, nu artă. Prin experimentele sale minimaliste, e asociat cu nume ca Steve Reich şi Terry Riley, însă, pentru că trebuia să mănînce şi o pîine, iar ştiinţa îţi bagă mai mult în cap decît în burtă, îi putem auzi compoziţiile şi pe diverse coloane sonore.

Argo începe cu o reconstituire docu-dramatică a ocupării Ambasadei SUA de la Teheran, în 1979, de cîteva sute de militanţi islamişti, dar nu criza ostaticilor constituie focus-ul filmului, ci aventura scoaterii din ţară, de către CIA, a altor şase angajaţi care reuşiseră să se refugieze în Ambasada Canadei.

Este unul dintre cei mai pasionaţi susţinători ai filmului românesc. E singurul critic american care, în 2006, a venit în România, pe banii lui, pentru a-l intervieva pe Cristi Puiu despre Moartea domnului Lăzărescu. Scott Foundas s-a alăturat, începînd din 2011, echipei Festivalului de Film Românesc de la New York.

Este unul dintre cei mai importanţi regizori contemporani. E cunoscut pentru filme ca Brazil, The Fisher King, Tideland, Fear and Loathing in Las Vegas, The Imaginarium of Doctor Parnassus, pentru imaginaţia fenomenală şi pentru hotărîrea aproape suicidară cu care insistă să-şi ducă proiectele la bun sfîrşit.

Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) este cel mai tînăr scriitor contemporan căruia i se dedică un volum de opere. Peste o mie de pagini care adună numai literatura, nu şi cercetările academice, din sfera antropologiei culturale şi etnografiei mass-media.

Luxomania lui Edwige Martin are micul rafinament al unui cofet amărui şi picant. Pişcă isteţ, răsfaţă şi consternează cam ca o trufă de ciocolată cu chili tăvălită bine prin cacao. E normal, doar ni se povesteşte despre un faimos magazin de lux din Paris, unde personajul Charlotte ajunge să lucreze o vreme ca vînzătoare.