„Sîntem versiunea muzicală a lui Tim Burton“ - interviu cu TIGER LILLIES

The Tiger Lilies vor concerta in Club Control din Bucuresti pe 30 martie. Mai multe detalii aici: https://eventbook.ro/music/bilete-the-tiger-lilies-control-club

Aţi fost mereu asociaţi cu cabaretul brechtian. Ce vă leagă de Brecht, în afară de personajele lui marginale?

Martyn Jacques: Muzica în sine, compusă de Kurt Weill, reprezintă o influenţă cel puţin la fel de mare ca Brecht. Dacă asculţi Opera de trei parale, cu armoniile ei răguşite şi vocile bete, îţi dai seama că muzica lui Weil e de-a dreptul extraordinară. Pentru mine, Opera de trei parale e un fel de standard, asta ascultam cînd aveam 20 de ani. Sînt acolo poveşti cu prostituate, soldaţi, criminali, cam ca Edith Piaf – una dintre cele mai populare vedete în Franţa din acea vreme.

Adrian Stout: Există în Opera de trei parale un mod aproape experimental de a trata astfel de personaje aflate „la limită“. Foloseau instrumente destul de ciudate, pe care le-am preluat şi noi, iar întreaga identitate vizuală a Operei de trei parale ne-a influenţat de asemenea destul de mult.

Apropo de instrumente ciudate, cîntaţi şi la ferăstrău...

Martyn: Da, pentru că luăm instrumente amuzante, bizare şi le transformăm în altceva. Instrumentele reprezintă trecutul – cum e şi ferăstrăul, ukulelele, acordeonul, care erau foarte populare în anii ’20-’30, apoi au fost uitate şi par acum să fie din nou la modă. Sună într-un anume fel. Acordeonul, de pildă, evocă altfel de emoţii decît chitara sau sintetizatoarele. De fapt, Adrian cîntă la un fel de sintetizator...

Adrian: Da, la theremin, care vine din anii ’30. Pe-atunci, era promovat ca un instrument progresiv care va ajunge în casele tuturor. Îl foloseau în orchestre şi credeau că va schimba pur şi simplu muzica.

Aveţi un aer de cabaret de secol XIX. Care credeţi că e motivul pentru care aveţi fani atît de pasionaţi de muzica voastră, în 2012?

Martyn: Oamenii au tot felul de reacţii la muzica noastră, unele dintre ele foarte emoţionale. Nu ştim exact de ce ne ascultă, dar vin la noi şi ne spun că le place foarte mult. Probabil pentru că ce facem e zgomotos şi nebun, iar unora le place melodrama. Cît despre aerul nostru vintage, trebuie spus că nu folosim instrumentele despre care-am povestit mai devreme pentru că am fi nostalgici, nu sîntem un trio de jazz, ci le întrebuinţăm pentru a vorbi despre subiecte cît se poate de actuale. De fapt, sîntem cea mai contemporană trupă pentru că deturnăm muzica modernă folosind instrumente ieşite din modă şi neobişnuite într-un context contemporan. Instrumentele sînt ca nişte culori pe care ne place să le folosim, dar nu încercăm în nici un fel să trăim în trecut. Sîntem mai degrabă postmoderni decît retro. Nu facem reproduceri, ci reinterpretăm.

Cum explicaţi revenirea în forţă a temelor gotice în muzică şi film?

Martyn: E cam acelaşi lucru. Noi sîntem un fel de versiune muzicală a lui Tim Burton. El e mult mai mainstream decît noi, dar foloseşte multe teme retro, care vin din anii ’50, din secolul XIX, şi le dă o turnură modernă. De fapt, Tiger Lillies sînt probabil mai contemporani decît majoritatea contemporanilor noştri. Sau e ridicol ce spun? (Rîde.) Burlescul, de pildă, e din nou la modă, iar noi am avut mult de-a face cu asta, prin cluburile pe unde am cîntat, prin spectacolele noastre în anii ’90. Cher a jucat într-un film despre show-ul burlesc, nu? Noi mergeam prin tot felul de cluburi mici, cu fete care aveau numai sfîrcurile acoperite, şi 15 ani mai tîrziu, Cher are şi ea sfîrcurile acoperite. (Rîde.)

Dacă tot vorbim de subiecte contemporane, anul trecut, în iunie, aţi cîntat în Piaţa Syntagma din Atena, în mijlocul protestelor anti-criză. Aţi spus atunci că a fost unul dintre cele mai importante spectacole din întreaga carieră. De ce?

Martyn: N-a fost un spectacol propriu-zis, pentru că eram chiar în mijlocul demonstraţiei, printre protestatarii împotriva măsurilor de austeritate ale guvernului grec. Ieşeau în piaţă de cîteva luni, iar noi ne-am dus acolo ca să le cîntăm cîteva piese, arătîndu-le astfel că sîntem alături de ei, că ne pasă de soarta lor. A fost o experienţă foarte neobişnuită şi puternică să cîntăm în spaţiul cel mai încărcat politic al unei ţări.

Adrian: Forţele de ordine aruncau cu „grenade sonore“ şi gaze lacrimogene. Din cauza fumului şi a gazelor, protestatarii, sute de mii de oameni, aveau cu toţii feţele date cu alb şi arătau mai ciudat decît noi. A fost un fel de performance art în care spectatorii erau mai machiaţi decît noi! (Rîde.)

Există două feluri de artişti: cei care spun că arta e în sine politică şi cei care, dimpotrivă, spun că arta e dincolo de politică. De care parte sînteţi?

Adrian: Noi sîntem politici în sensul în care arta e un act politic, nu batem toba zicînd „Noi sîntem politici!“, aşa cum făceau unii în anii ’80, dar lucrurile despre care vorbim sînt politice.

Martyn: Un jurnalist din Cehia a zis odată despre noi că sîntem radicali social, pentru că noi vorbim despre societate, nu despre reprezentanţii ei politici. Cîntăm despre sărăcie, prostituţie, peşti, traficanţi de droguri, oameni fără adăpost, deci spunem cum stau lucrurile, nu zicem „Ar trebui să votăm cu toţii cu X sau cu Y“. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, noi nu ne prefacem că totul în jur e minunat. Poate că de asta sîntem consideraţi radicali.

De-a lungul vremii, aţi avut cîteva colaborări de excepţie, cu scriitorul Edward Gorey, muzicienii de la Kronos Quartet, fotografa Nan Goldin, Alexander Hacke de la Einsturzende Neubauten etc. Mărturisim că ne-ar plăcea o colaborare cu Tom Waits...

Martyn: Dacă nu ne sună Tom, probabil că nu va exista aşa ceva. (Rîde.) E adevărat că am avut foarte multe colaborări, şi muzicale şi vizuale, pentru că ne place să lucrăm cu alţi oameni. Am lucrat cu dansatori, actori, fotografi, artişti vizuali. Am avut cîteva proiecte minunate, cu Leningrad sau Alexander Hacke de pildă, dar au fost şi unele absolut îngrozitoare.

Care sînt influenţele trupei din muzica actuală?

Martyn: Sîntem influenţaţi de artişti din anii ’60. De fapt, nu sînt chiar atît de influenţat de ce se cîntă astăzi, mai aud cîte ceva, din cînd în cînd, care mă inspiră într-un fel sau altul. Dar îmi plac enorm Jim Morrison şi The Doors, cred că instrumentiştii din trupă erau la fel de importanţi ca Morrison. De fapt, sînt influenţat de o sumedenie de oameni la care nu te-ai aştepta, de pildă cantautorul acela britanic care s-a sinucis, Nick Drake. Influenţa lui nu pare evidentă în cazul nostru, dar are nişte cîntece foarte fragile şi delicate care seamănă cu unele piese de-ale noastre.

Adrian: Da, cînd eram mai tînăr, ascultam Nick Drake şi încercam să cînt ca Danny Thompson. Aşa e cu influenţele muzicale, vin pe uşa din spate şi nu ştii prea bine de unde să le ei. Sîntem muzicieni, ne petrecem vieţile ascultînd muzică, iar lucrurile astea se strecoară pe nesimţite în noi şi încercăm să le folosim spre binele cîntecului.

Martyn: Dar mai e o trupă, Taraf de Haïdouks, care sînt români, nu!? I-am văzut la un concert în Londra şi, la cîteva luni după, am auzit că violonistul acela bătrîn a murit. David Bowie e un alt artist minunat care ne-a influenţat.

Cîntaţi despre tot felul de orori care pe oameni, în general, îi înspăimîntă şi scandalizează, pare că nu vă temeţi de nimic...

Martyn: Am avut şi norocul că pînă acum am scăpat teferi cîntînd despre toate aceste lucruri. Spre exemplu, putem cînta despre crucificarea lui Iisus pentru că nu ni se întîmplă nimic, dar nu ne-am apuca să cîntăm despre un musulman tăiat bucăţi cu barda unui măcelar. (Rîde.) Nu sîntem nici noi atît de curajoşi. Dacă am simţi vreo ameninţare, cine ştie cum ne-am comporta. Voi aţi avut aici un dictator, ştiţi cum e. În Rusia am fost întrebaţi ce credem despre cazul Pussy Riot şi am răspuns ceva evaziv. E clar că acolo ceva nu e în regulă. Aşa că sîntem radicali şi critici la adresa societăţii, dar atîta timp cît nimic nu ne pune viaţa în pericol. Acum o să tac, nu vreau să sfîrşesc în închisoare sau să mor înainte de vreme. De fapt, reiese din ce spun că sînt ditamai laşul, nu?! (Rîde.)

Adrian: Pe scenă însă interpretăm nişte personaje, nebuni care fac şi spun lucruri oribile, de aceea ne e uşor să vorbim despre toate aceste lucruri şi să nu ne simţim expuşi.

Marilyn Manson a declarat într-un interviu în revista Vogue că la nunta lui a pus cîteva din cîntecele voastre...

Martyn: Da, am apărut în Vogue. (Rîde.) Sîntem prieteni cu cei care creau costumele soţiei lui burleşti, Dita von Teese.

Adrian: Sîntem, de fapt, prieteni cu prietenii prietenilor ei... (Rîde.)

Dacă vă sună Marilyn Manson şi vă cere să faceţi o colaborare?

Martyn: Sîntem mereu bucuroşi să colaborăm cu alţi artişti. Cei care vor să lucreze cu noi trebuie să fie oricum puţin nebuni, pentru că acest soi de colaborări sînt un dezastru comercial. (Rîde.) Parcă îl cheamă Brian, nu!? „Domnule Brian Manson, dacă citiţi acest interviu, să ştiţi că aşteptăm un telefon de la dvs. Sîntem pregătiţi să vă aducem la sapă de lemn.“ (Rîde.)

Vă daţi seama că în cazul în care această colaborare va avea loc...

Martyn: Veţi fi pe lista invitaţilor speciali... (Rîde.)

Fiecare artist care vine în România este întrebat de Dracula. Nu v-ar interesa să compuneţi ceva despre Dracula?

Martyn: Aş interpreta un Dracula obez. Grasu' Dracula! Nu sună rău ca titlu pentru un musical. (Rîde)

Ultima întrebare: dacă aţi avea de ales un singur cîntec care să se audă la propria înmormîntare, ce aţi alege?

Martyn: Chiar că e o întrebare ultimă! (Rîde.) Nu m-am gîndit, dar ar putea fi „Up, up and away /
My beautiful balloon…”, corpul meu ar fi ridicat spre cer de un balon imens cu aer cald, care s-ar sparge, iar cadavrul meu ar cădea peste oamenii veniţi la înmormîntare. (Rîde.)

Adrian: Malcolm McLaren alesese „Return to sender” al lui Elvis Presley. (Rîde.)

au consemnat şi au rîs Luiza VASILIU şi Marius CHIVU