La zi în cultură

Îl cheamă Kim Schmitz, dar e cunoscut mai degrabă sub poreclele Kim Dotcom şi Mr. Mega. Unii îl consideră un erou pozitiv, un haiduc, un luptător pentru libertatea absolută pe Internet. Alţii îl consideră un infractor.

Raluca Stroescu a murit în 2007. La vremea respectivă, moartea ei a fost intens mediatizată, dar, cum e firesc, după un timp a dispărut din atenţia publicului. Nefiresc e că acestei morţi nu i-a urmat nimic. Dezbateri, noi norme de protecţia muncii, Inspecţia Muncii în control la marile companii, sindicate care să pretindă respectarea condiţiilor de muncă etc. Nimic.

Nu demult, un director de institut cultural bucureştean m-a acuzat că aş fi „prizoniera unui concept de bibliotecă, astăzi depăşit“. Cred că i-am răspuns deja online, oricum, sînt de atunci cu ochii pe biblioteca pe care a distrus-o. Am răspuns, cu toate că nu cred că trebuie să le răspundem celor care, în lipsă de argumente, fac apel la retorica noului, a juventuţii şi a schimbării de dragul schimbării.

Cel mai recent material al baritonului indie Scott Walker se încheie cu o piesă intitulată „The Day The «Conducător» Died (an Xmas Song)“, dedicată Conducătorului nostru iubit, Nicolae Ceauşescu. Walker îi închină un colind de Crăciun care sună ca un pluguşor cîntat de Sunn O))), cu Jarboe la voce.

Truffaut a propus la un moment dat două criterii de stabilire a valorii artistice a unui film: 1) este acest film o manifestare a unei viziuni particulare (aparţinînd regizorului) asupra vieţii? 2) Este acest film o manifestare a unei viziuni particulare asupra cinema-ului? Potrivit lui Truffaut, cu adevărat valoroase artistic ar fi doar acele filme care îndeplinesc ambele criterii.

De cîţiva ani, proza scurtă, care înregistrează doar cîteva volume pe an, are mare noroc cu acest concurs de debut sponsorizat de UniCredit Ţiriac Bank, cu sprijinul bibliofagia.ro şi Editura Humanitas. Ajuns acum la a cincea ediţie, întîmplarea a făcut chiar ca două manuscrise cu proză scurtă să fie premiate şi publicate la tîrgul de carte din toamnă.

2006 a fost un an imens pentru Elif Shafak. Lapte negru (2007) povesteşte tocmai despre această depresie şi analizează, în general, cam cît de „mămoasă“ îşi poate permite să fie o scriitoare.

Revista XXI sărbătoreşte cinci ani de la prima apariţie. Faimoasa publicaţie trimestrială tipăreşte în ediţia aniversară, în chip de supliment special, un „Manifest pentru un alt fel de jurnalism“. Pe douăzeci de pagini, directorul Laurent Beccaria şi redactorul-şef Patrick de Saint-Exupéry încearcă să explice marasmul în care au ajuns publicaţiile generaliste din Franţa şi din lume.

Cînd profu’ spune „comunismu’ a expirat“/ eu văd un club tare unde mă pup cu un băiat. Născut în ’84 prezintă portretul (neterminat) al unei generaţii suspendate între două epoci, comunism şi democraţia originală. Pe prima erau prea mici ca să o înţeleagă, cea de-a doua este confuză pentru toată lumea.

L-am văzut zilele trecute pe Quentin Tarantino enervîndu-se brusc în timpul unui interviu. Întrebat – a o suta oară – care este legătura între violenţa de pe ecran şi cea din viaţa reală, Tarantino a cedat nervos şi a spus, în direct, lucrurile alea pe care, de obicei, le spui acasă, nevestei sau amicilor.

Cînd regizorul Peter Strickland (Katalin Varga) a început să lucreze pentru cel de-al doilea film al său, Berberian Sound Studio, alegerea trupei Broadcast ca autoare a soundtrack-ului a fost, privind în spate, una firească.

Chiar dacă actorii (englezi) din ecranizarea lui Joe Wright după Anna Karenina nu-şi ies din roluri pentru a interpela publicul, spaţiul în care evoluează ei se prezintă explicit drept spaţiul unei puneri în scenă: tribulaţiile lor dramatice îi poartă ocazional pînă la marginea sau pînă în culisele respectivei scene.

Nu doar că oferta anuală a romanelor româneşti este destul de redusă, dar, în general, este şi foarte plicticoasă. Relativ convenţionale, cu subiecte terne, lipsite şi de imaginaţie, şi de raportare la realitatea socio-istorică, poţi număra romanele care merită cu adevărat citite pe degetele celor două mîini.

O carte minusculă, uşor de iubit. O povestioară care are poezia la degetul mic şi o tristeţe lată la brîu. Un roman de giuvaergiu, cu multe carate lirice, inspirat în egală măsură de un poem al lui Rilke şi de o întîmplare petrecută prin anii ’70, într-un orfelinat brazilian.

Acum două săptămîni mă bucuram, la această rubrică, de decizia lui Gérard Depardieu de a se stabili în altă ţară după ce guvernul de la Paris anunţase nişte măsuri fiscale pe care nu greşesc numindu-le radicale şi extreme.

Patru actori tineri spun povestea de dragoste a două cupluri de peste 80 de ani. Îmbrăcaţi casual, aşezaţi relaxaţi pe podiumul de la Teatrul Act, înveliţi în pleduri sau geci, cei patru scanează nişte vieţi, de la moarte înapoi la prima întîlnire. Un teatru narativ, bazat exclusiv pe o poveste aproape telenovelistică, pe care o dinamitează din cînd în cînd.

Am scris nu demult despre romanele concentrice ale Zeruyei Shalev ca despre una dintre cele mai misterioase descoperiri din ultima vreme. E complicat să scrii însă despre fraza ei unică, aluvionară şi vie, care te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea, la fel ca tonul profeţiilor visate, cărora, la trezire, le uiţi şi cuvintele, şi greutatea.

Jim Jarmusch, stindardul cinema-ului indie, a urmat exemplul lui David Lynch şi s-a apucat de muzică. Ca şi Lynch, a cochetat mereu cu această dimensiune şi a colaborat adesea cu muzicieni de cele mai diverse facturi – Neil Young, Iggy Pop, rapperul RZA.

În tirul încrucişat al reacţiilor la moartea lui Sergiu Nicolaescu – reacţii polarizate pe linii altminteri previzibile –, Mircea Platon (istoric la Ohio University) plasează cîteva observaţii realmente provocatoare (la focuriinnoapte.blogspot.ro).

Hopper – el e azi la Paris pictorul care atrage aceste mulţimi pe care mediatizarea expoziţiilor le produce frecvent, mulţimi rebele faţă de stupiditatea aproape generalizată a televiziunii. Mulţimi factice căci se constituie în conglomerate disparate, unde pasionaţii se precipită iar „mondenii“ îi imită.

O dată pe an, revistele literare le oferă scriitorilor şansa şi spaţiul tipografic pentru a se răzbuna pe critica literară. În 2011, România literară a publicat cîteva texte dure ale unor scriitori pentru care criticii literari nu erau decît nişte „lefegii, trişori, carierişti“, „tacticieni mizerabili“, „îmbuibaţi“, „scandalagii“ ş.a.m.d.

Cartea aceasta chiar se ţine de cuvînt: vorbeşte magic despre Magi. Povesteşte despre relieful, fauna, flora, legile, obiceiurile şi variile treburi gospodăreşti din ţinutul Magilor, vrăjindu-te cu o proză ea însăşi vrăjită. Prima ediţie a apărut în 1941, cu 13 ani înainte ca Henri Michaux să înceapă experimentele cu mescalină.

E genul de actriţă pe care trebuie neapărat s-o vezi pe scenă ca s-o descoperi cu adevărat. Caută, experimentează, ştie ce-şi doreşte. E exigentă cu ea însăşi şi incomodă pentru că spune apăsat ce gîndeşte. Nu face nişte roluri, ci le trăieşte.

Acum doi ani, vestea că Franţa a luat decizia expulzării colective a mai multor comunităţi de romi originari din România făcea valuri în Europa: libertatea de circulaţie e una dintre valorile fundamentale ale Uniunii Europene – orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să meargă şi să se stabilească oriunde pofteşte.

„În beciul cu morţii, Ion e frumos / Întins gol pe piatră, c-un fraged surîs.“ Versurile lui Arghezi îmi inundă mintea pe repeat în finalul spectacolului de la TNB al Afrim-ului, Năpasta. Pieta: Ion Nebunul, gol, zace pe un catwalk, cu chipul murdar de ţărînă şi ochii deschişi, înconjurat de manechine cu rochii roşii.

L-am auzit o singură dată, prin toamna lui 1989, pe Mircea Nedelciu citind o proză la „cenaclul lui Crohmălniceanu“ de la Izvor, unde se întîlneau pe atunci optzeciştii. Nu mai ştiu cine m-a dus atunci la Junimea, fusesem deja de mai multe ori şi îi auzisem citind sau comentînd după lecturile altora.

Soundgarden a fost mereu o ciudăţenie în insectarul grunge-ului, circumscriindu-se destul de greu cercului ideologic şi sonor al genului, aşa cum a fost el confiscat de Nirvana: mai degrabă afirmativă decît deziluzionată, cvasimusculară şi aflată într-un continuu joc al seducţiei cu hard rock-ul şi metal-ul.

„Cultura vie“ este cultura de aici şi de acum, chiar şi atunci cînd se apleacă asupra unor elemente clasice sau tradiţionale, dacă această încercare îşi propune o recontextualizare, o reinterpretare pentru publicul contemporan."

Poveste de aventuri solid-clasică (deşi cu irizări de realism magic) în venerabila tradiţie a lui au-fost-odată-ca-niciodată-un-băiat-şi-un-animal, îndrăgitul roman Viaţa lui Pi (2001), al autorului canadian Yann Martel, se oferă totodată ca argument în favoarea credinţei religioase.

"Am vrut să creăm ceva mai îndrăzneţ, mai experimental, mai creativ... Pentru noi, a fost important să arătăm faţa umană, reală, a acestor muzicieni de prestigiu."

2012 a fost anul comemorării a 100 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale, prilej pentru reeditarea operei scriitorului în cele mai variate forme. Editura Humanitas a scos, sub îngrijirea lui Dan C. Mihăilescu, două antologii: Cele mai frumoase scrisori şi Despre lume, artă şi neamul românesc, plus un triplu audio-book.

O minunăţie de roman. Mic ca pagini, magic ca poezie, construcţie şi deschidere. Punctul Omega atinge fără ezitare Punctul G al lecturii. Mai întîi, tragi spuza poveştii înspre acel „punct omega“ de care vorbea Teilhard de Chardin (teologul evoluţionist preocupat de conştiinţa ultimă, desăvîrşită, atotcuprinzătoare). Poţi s-o faci, vraja cărţii nu se rupe.

Diplomele universitare au devenit instrumente politice. Sînt folosite ca arme sau scuturi pentru a doborî adversari sau pentru a consolida poziţii. Într-o lume ideală, ar fi şi firesc ca elitele politice să se aleagă dintre cei mai buni savanţi.

Spectacolul se construieşte simplu, auster, fără false complexităţi. O dramă de familie generată de dosare de Securitate, o confruntare între generaţii şi conştiinţe, între sacrificii şi nevoia de adevăr. În Sala Studio a teatrului mureşean, spaţiul de joc, gol, este delimitat de scaunele spectatorilor puse în cerc, iar actorii se amestecă în public.

Într-o seară toridă din vara trecută, cînd toată lumea era la Bookfest, am ascultat-o pe romanciera Sylvie Germain vorbind despre ultima sa carte, Rendez-vous nomades (Albin Michel, 2012), amestec de eseu şi proză bună, dar şi despre parcursul său intelectual şi spiritual, despre vechile sale preocupări pentru mistică şi relaţia omului cu divinul.

Bucureştenii Valerinne sînt o apariţie extrem de proaspătă în lumea muzicală românească, cronologic vorbind. Adică s-au înfiinţat abia anul acesta, prin uniunea dintre Alexandru Das (chitară), Liviu Stoicescu (bass) şi Mircea Smarandache (baterie).