Oribil şi fascinant
● Scott Walker, Bish Bosch, 4AD Records, 2012.
Cel mai recent material al baritonului indie Scott Walker se încheie cu o piesă intitulată „The Day The «Conducător» Died (an Xmas Song)“, dedicată Conducătorului nostru iubit, Nicolae Ceauşescu. Walker îi închină un colind de Crăciun care sună ca un pluguşor cîntat de Sunn O))), cu Jarboe la voce. Nu s-a compus în istoria muzicii o baladă mai sinistră. Celelalte piese abordează subiecte oarecum înrudite (cel puţin în mintea artistului): gonoreea şi castrarea, ceva despre Attila Hunul, broaşte umflate cu paiul şi alte brutalităţi dadaiste puse sub semnul imaginarului lui Hieronymus Bosch. Walker ne vinde propria viziune asupra a ce înseamnă indie, care nu are nimic în comun cu imaginea şi sound-ul asociate în zilele noastre acestei etichete subversive. Oarecum similar traiectoriei prin timp a lui Lou Reed, a început ca pop idol şaizecist, cu suita de albume imaginativ intitulate Scott 1, 2, 3, respectiv 4, şi de atunci lumea tot aşteaptă albumul de balade Scott 5, care continuă să întîrzie. Mă rog, majoritatea celor care l-au aşteptat au trecut în nefiinţă între timp şi, dacă o mai fi vreunul, pot să-şi ia gîndul – pe Scott Walker l-au răpit extratereştrii şi l-au înlocuit cu unul de-al lor, care încearcă să maimuţărească diverse comportamente şi practici umane, precum cîntatul.
Trăim acum, între două sfîrşituri de lume, timpuri dificile pentru muzică, subjugată de obsesia revival-ului convertit de la o formă de tribut nostalgic la însăşi raţiunea de a exista a muzicii indie. Chiloţii murdari ai Antichităţii pot deveni vestigii culturale de inestimabilă valoare pentru prezent, dacă sînt găsiţi printre ruine arhitecturale şi corect dataţi. Idoli pop comerciali de altădată sînt reevaluaţi drept eclectici vizionari. Zilele astea sînt pe cale să se încheie revival-urile şaizeciste şi şaptezeciste. Sîntem în plin revival optzecist, cu invazie de dream pop şi cu albumul Swans proţăpit în mod unanim (adesea pe neascultate) drept albumul indie al anului, de către generaţia deficitului de atenţie, pentru care nu mai există albume şi trupe, doar piese (numele unei trupe e, cel mult, un cuvînt-cheie de tastat în YouTube). Aştept cu spaimă următorul revival, al anilor ’90, cînd generaţia mea va fi scoasă de la murat asemeni sărmanului Roky Erickson, pe care hipsterii de la Okkervil River l-au scos de la casa de nebuni în acest scop.
E lăudabil că, la cei 70 de ani, Scott Walker se abţine de la a profita de oportunitatea revival-urilor. În timp ce tineretul încearcă să se vîndă drept experimental, reciclînd clişeele trecutului, Bish Bosch e un album ce pare ieşit de pe mîinile cuiva care a călătorit în viitor atît de departe, încît a înnebunit subit şi s-a întors să împărtăşească din impresii. Artistul îşi încheie astfel o trilogie avangardistă (care nu părea a avea şanse să fie finanţată pînă la capăt) începută cu Tilt acum 20 de ani şi continuată cu Drift în decada 2000. Noul album e cel mai „ascultabil“ al trilogiei, datorită sound-ului aerisit şi frînturilor de melodie în care parcă-parcă se furişează din vocea cîndva caldă şi virilă a patriarhului, acum un mix de falsetto-castratto acompaniat de flatulenţe (piesa „Corps de Blah“), corzi dezacordate şi chestii trîntite de perete. În urmă cu 45 de ani, Scott Walker cînta canţonete, solo sau ca membru al trioului The Walker Brothers (care nici nu erau fraţi, şi nici nu-i chema Walker). De pe vremea aceea a rămas doar cu pseudonimul iar acum e pomenit mai degrabă în comparaţii cu Lou Reed şi Buñuel decît cu cei cu care se dădea la întrecere în tinereţe, bunăoară Beatles şi Jacques Brel. Ascultătorii care au găsit plăcere în demenţa lui Reed de pe Lulu vor găsi fiori similari în acest material, minus părţile cu „mînaţi, măi flăcăi!“ adresate celor de la Metallica, plus ceva din sound-ul Swans al anilor ’80. Un album oribil din multe privinţe, dar fascinant în oribilitatea lui, din partea unui artist a cărui existenţă însăşi e un nonsens.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
