Guitar Heroes
● Soundgarden, King Animal, Seven Four / Universal Republic Records, 2012.
Un spectator atent al uneia dintre cele mai aplaudate producţii Marvel Studios, The Avengers, lansate anul acesta, în aprilie, ar fi putut auzi pe coloana sonoră a filmului lui Joss Whedon o piesă numită „Live to Rise“. Nimic neobişnuit pînă aici, supereroii s-au simţit mereu bine printre distorsurile chitărilor din heavy metal şi din subgenurile adiacente acestuia. Alături de titlul acelui cîntec, stătea numele unei trupe care, cu destui ani în urmă, îi oferea, alături de alte cîteva grupuri venite pe lume în Oraşul Ploii, Seattle, şi devenite în timp iconice, ultimei cohorte a Generaţiei X un motiv pentru a-şi abandona canapele dezabuzate şi a-şi verbaliza frustrările. Cu piesa aceea din The Avengers, Soundgarden se întorcea în muzică – şi asta era ştirea! – la 15 ani după ce membrii formaţiei hotărîseră să trimită acest nume în manualele de istorie a rock-ului.
Soundgarden a fost mereu o ciudăţenie în insectarul grunge-ului – nu e doar trupa care a cîntat „Black Hole Sun“ –, circumscriindu-se destul de greu cercului ideologic şi sonor al genului, aşa cum a fost el confiscat de Nirvana. Mai degrabă afirmativă decît deziluzionată, cvasimusculară şi aflată într-un continuu joc al seducţiei cu hard rock-ul şi metal-ul, pe filiera Black Sabbath / Led Zeppelin, trupa lui Chris Cornell părea a se înrudi mai mult cu Kyuss-ul californianului Josh Homme. Poate că (şi) din acest motiv ea a devenit unul dintre modelele formaţiilor de alternative din a doua jumătate a anilor ’90. Iar noul album de studio, King Animal, al şaselea din discografia grupului, lansat la sfîrşitul lui noiembrie 2012, nu îşi propune să transporte lucrurile din locul în care au stat întotdeauna. Soundgarden s-a conservat decent, chiar dacă nazalitatea aceea foarte particulară a lui Cornell tinde să devină, uneori, propria caricatură. Muzica de astăzi a band-ului încearcă, reuşind în mare parte din cele aproximativ 50 de minute ale albumului, să se plimbe pe aceleaşi străzi pe care o făcea şi pe vremuri, între briliant şi patetic, aliniindu-se, în fapt, unei cronologii care deţine o logică internă ireproşabilă. Toate acele particularităţi care au făcut din Soundgarden un animal unic în menajeria Seattle-ului sînt aici – inconsistentele aluzii la mistica orientală, măsurile neobişnuite, reprizele maniacale ale secţiei ritmice, ruperile de tempo, riff-urile psihedelice, atmosfera încărcată de pucioasă, drone-ul, baladele-mutant, puseurile de melancolie, vocea balansînd între extreme –, făcînd ca LP-ul să devină, stilistic vorbind, o colecţie de reminder-e ale epocii de aur a trupei. În acelaşi timp, King Animal poate fi o dovadă că reunirea unei trupe cîndva mari nu e neapărat o poveste înspăimîntătoare. Dar nici una de anunţat cu salve de tun. Fără a beneficia de nici un fel de update sonor faţă de perioada în care Chris Cornell & Co. locuiau în regatul grunge, acest foarte nou album Soundgarden este o piesă clasică, de muzeu, căreia timpul prezent nu are ce să-i fure pentru că aparţine trecutului.
