Anul teatral 2012

Continuăm seria de retrospective ale anului cultural. Trei critici de teatru răspund la trei întrebări despre anul teatral 2012. 1) Cel mai bun/interesant/provocator spectacol vizionat. 2) Anul „Caragiale“ (Cum s-a văzut din sală). 3) Chestii nemaipomenite (bune sau rele) din festivaluri, evenimente etc.

Miruna RUNCAN

1. Nu cred într-o ordine ierarhică: producţiile sînt foarte diferite şi ca stil, şi ca intenţie programatică. În prima jumătate de an, spectacolele care mi-au produs cele mai mari bucurii au fost Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya, în regia lui Bobi Pricop – da, ştiu, o producţie UNATC din 2011 – preluată în mod fericit de Teatrul ACT, pe care am văzut-o abia în mai. M-a bucurat enorm că a primit o căruţă de premii, inclusiv unele oferite de critici străini invitaţi în festivaluri – poate, zic şi eu ca şi alţi colegi comentatori, asta va aprinde, în sfîrşit, un beculeţ-semnal, undeva. M-a încîntat Carmina Burana a lui Gigi Căciuleanu de la Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, o feerie şi pe scenă, şi în sală: erau zeci pe părinţi cu copii de toate vîrstele şi zeci de adolescenţi veniţi de capul lor, într-un extaz empatic care mi-a revelat brusc faptul că toate jelaniile noastre cu privire la analfabetismul şi apatia culturală a tinerilor ar putea fi şterse dintr-o mişcare, doar să vrem. La fel, m-a impresionat CUPLUtoniu – Furiile & Marele război de Neil LaBute, în regia lui Radu-Alexandru Nica, la Teatrul German de Stat din Timişoara, inteligent, captivant, cu actorie excelentă. M-am îndrăgostit, apoi, de două realizări foarte diferite între ele, dar aparţinînd direcţiei (în ascensiune şi fortifiere) teatrului documentar: Sub Pămînt. Valea Jiului după 1989, proiect coordonat de Mihaela Michailov şi David Schwartz, în care poveştile de viaţă-personaj se combină într-o arhitectură minimalistă, incitantă, creînd un soi de dialog cognitiv-simpatetic al actorului cu sala şi cu fiecare spectator în parte. Şi Tigrul Sibian, al echipei coordonate de Gianina Cărbunariu, un spectacol bijuterie de fantezie, muzicalitate, umor amestecat cu tragism, satiră contrapunctată de lirism conţinut.

2. Cît despre „Anul Caragiale“, ştiu că s-a montat mult şi divers, dar am văzut puţin şi irelevant, din păcate. Am văzut CFR al lui Dabija de la Odeon, mi s-a părut un spectacol zgomotos, confuz şi mai degrabă inutil. Citesc însă peste tot cronici elogioase la Două loturi, am văzut fragmente la televizor şi pe Youtube, pare foarte interesant. N-am văzut D’ale noastre a lui Gigi Căciuleanu, promit s-o fac. În schimb, am văzut O noapte furtunoasă în regia lui Mircea Cornişteanu de la Craiova, corect, spumos, bine jucat, fără mari surprize. La fel, Năpasta de la Ploieşti, regizată de Cristi Juncu. Sînt foarte curioasă cum arată montarea lui Afrim.

3. Lucruri nemaipomenite? Nu prea. Temps d’Images de la Cluj a fost anul ăsta parcă mai grozav ca niciodată, dar sper că e un lucru normal. Cel mult, aş zice că am văzut, în pofida precauţiei mele metodice, unul sau două spectacole „de maeştri“ – îngrozitor de rele, ţipătoare, de neprivit; în care mi-era milă de actori, dar despre care mai toate cronicile erau elogioase. Dar ce-i nemaipomenit aici?

Iulia POPOVICI

1. Critică-criticăreală, cine-a fost cel mai frumos din ţară?... Sînt prin definiţie împotriva ierarhizărilor teatrale şi în nici un caz n-aş putea alege un singur spectacol – e ca şi cum m-aş juca de-a Alegerea Sofiei. Şi nici n-am văzut tot, nefiind eu o fană a ideii că particip la o competiţie de cine vede mai mult teatru şi înfige mai multe steguleţe pe harta României spectaculare. O să dau totuşi cîteva exemple, din zona provocărilor. Călătoriile lui Gulliver, spectacolul lui Silviu Purcărete de la Sibiu (extrem de personal, desfăşurarea de forţe a unei stări de malaise societal foarte actuale), pe de o parte, şi Tigrul Sibian (un spectacol despre România de vitrină şi obsesiile noastre cu „imaginea europeană“) al Gianinei Cărbunariu. Ţinuturile joase, dramatizarea lui Nicky Wolcz după Herta Müller de la Teatrul German din Timişoara şi Sub Pămînt, docu-spectacolul lui David Schwartz şi Mihaela Michailov despre Valea Jiului.

2. Din „Anul Caragiale“ îmi lipsesc piese din puzzle. Ceea ce mi se pare însă evident e un fel de abuz festivist. Caragiale e un autor de repertoriu, în sistemul teatrului românesc, el ar trebui să existe în mod constant în program (bietul de el, nici n-a scris multe piese). „Anul Caragiale“ ar fi trebuit, cred eu, nu să-l monteze (pe toate drumurile), ci să-l recontextualizeze, să-l reviziteze critic – ceea ce, exceptîndu-l pe Alexandru Dabija (şi Radu Afrim, evident), regizorii români nu se înghesuie să facă. „Anul Caragiale“ riscă să-l facă pe sărbătorit de-a dreptul plicticos, iar suprapunerea peste anul electoral a îngroşat tuşele de ghioc politic pe care multă lume le consideră un must. Dacă n-ar fi Dabija, aproape că m-aş lăsa o vreme de văzut Caragiale.

3. Îmi asum riscul (sau avantajul) de a fi predictibilă – da, am de comentat asupra Festivalului Naţional de Teatru (FNT), care bîjbîie în continuare în căutarea unei identităţi. Ar naşte mult mai puţine frustrări şi ar înceta să întreţină clivajele deja existente în teatrul românesc – mai ales cele dintre independenţi şi teatrul de stat – dacă şi-ar asuma propriul caracter subiectiv. Ideea selecţionerului unic nu e un dat imuabil. E o opţiune, printre altele. Iar FNT e doar cel mai mare festival din România (nici programul general, nici lista de invitaţi străini nu-l indică drept avînd mize de showcase), făcut cu exact atîta subiectivitate ca oricare altul. Deci, ce-a fost nemaipomenit în festivalurile româneşti din 2012? Nu spectacole invitate, ci expresia „spectacole mititele“ ca definiţie pentru teatrul independent…

Oana STOICA

1. Teatrul „oficial“ vieţuieşte într-o zonă de siguranţă estetică şi tematică şi are grijă să nu depăşească aşteptările. Excepţia a venit la finalul anului, cînd Radu Afrim a dat de pămînt cu toate prejudecăţile despre Năpasta lui Caragiale şi a livrat TNB-ului un spectacol postmodern ca viziune şi estetică, bine articulat şi argumentat, care oscilează între precizia nemţească şi emoţia balcanică. O altfel de provocare vine din zona independentă unde se dezvoltă sănătos un teatru de atitudine: Gianina Cărbunariu, David Schwartz, Mihaela Michailov, Csaba Szekely. Şi enumerarea nu se opreşte aici.

2. În „Anul Caragiale“, teatrele au considerat că este o datorie să monteze textele lui Nenea Iancu. Şi exact asta au făcut: datoria. Spectacolele s-au limitat la formula comic-tradiţionalistă a lui Sică Alexandrescu, reuşită sau nu, dar nesurprinzătoare. S-a asigurat astfel punerea în sertar a lui Caragiale pentru ceva vreme de-acum încolo. Au fost şi excepţii. Alexandru Dabija a surprins prin mai multe spectacole, începînd cu Noaptea furtunoasă de la Iaşi (un atentat la pudoare), Scrisoarea pierdută de la Teatrul de Comedie (o lume „turmentată“ datorită / din cauza ciupercilor halucinogene din sediul electoral – sic!), CFR – Cometa, copilul şi căţelul de la Odeon (în care plimbă cinic cadavrul lui Caragiale prin scenă) pînă la reuşita deplină din Două loturi la TNB, varianta noir (în care demonstrează că sîntem xenofobi). O surpriză plăcută a fost modul în care TNB a gestionat „Anul Caragiale“: patru producţii regizate de artişti din zone estetice diferite, deja amintitul Dabija cu Două loturi, Gigi Căciuleanu cu D’ale noastre (o lume comic-melancolică de Miţe şi Mitici), Silviu Purcărete cu un masterclass cu Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc în Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi Radu Afrim cu hit-ul anului, Năpasta (varianta urbană).

3. Cele mai provocatoare spectacole din festivaluri au venit din Belgia, Casa cerbilor, Needcompany (FITS) şi booty Looting, Ultima Vez (explore Dance Festival), edificii dramatice complexe care se construiesc din text, mişcare, muzică, pentru a se deconstrui apoi ca într-un joc de domino. Spectacole importante pentru scena europeană, ele solicită spectatorul pe mai multe paliere (atenţie, bagaj cultural, afect), îl scot din starea vegetativă cu care e obişnuit (chiar dacă nu sînt interactive). Publicul din Sibiu şi Bucureşti a reacţionat foarte bine, semn că aşteaptă ca teatrul românesc să crească.

a consemnat Matei MARTIN

Foro: M. Marin