Backspace: povestea unei galerii-atelier

Am asistat, relativ de curînd, la lansarea unei expoziţii-galerii-atelier: Backspace. 5 artişti plastici, Victor Bratu, Daniel Crăciun, Bogdan Lascăr, Sorin Moldovan şi Ovidiu Panighianţ. Cu toţii absolvenţi de Arte Plastice spre sfîrşit de ani ’90, au renovat o încăpere cu potenţial dintr-o casă veche şi şi-au expus acolo o parte din lucrări. Foarte diferite, evident, între ele, fie colaje, scanări, grafică nonfigurativă, cu îngeri, păsări, trepanatori, cuţite de trimat sau nuduri din lumea circului, acestea au, totuşi, ceva în comun: o anumită viziune artistică neconvenţională, cu dorinţă de inovare, şi un oarecare spirit de libertate şi frondă. Am stat de vorbă cu trei dintre reprezentanţii celor cinci, prezenţi la faţa locului. Desigur, pictura nu se poate, de fapt, explica… (I. P.)

Ce urmăriţi cu spaţiul acesta?

Sorin Moldovan: Împreună cu prietenii mei, în urma unor eforturi susţinute, am reuşit, de un an, să punem la punct spaţiul denumit în acest moment Backspace; pe care-l vom folosi atît ca atelier, unde putem desfăşura lucrări de mari dimensiuni, cît şi ca galerie, unde ne putem expune atît propriile lucrări, cît şi pe cele ale unor artişti invitaţi.

Şi atelier, şi spaţiu de expunere?

S.M.: Un hibrid. Un compromis, care în prezent ne e util aşa. Dacă expoziţia durează mai mult de o săptămînă, îl folosim şi ca atelier pentru că e la fel de important pentru noi. În Bucureşti nu ştiu să se întîmple aşa ceva, e o idee venită dintr-o necesitate. Lumea nu-i cunoaşte pe artişti, ci doar operele lor. E normal să ştie că sîntem vii, că punem mîna în vopsea, pe bidinea şi că lucrările astea nu apar de la sine... Omul vede lucrarea, nu reţine numele, noi nefiind în zona vizibilă: nu sîntem artişti de scenă... Sîntem cei mai retraşi în zona artistică – muzicianul performează în faţa publicului... ca să nu mai vorbim de actor...

Cîte ceva despre dumneavoastră...?

S.M.: Am intrat la Academia de Artă în ’93, am absolvit la clasa de pictură a profesorului Ion Sălişteanu, făcînd în paralel şi grafică cu profesorul Nistor Coita. Sînt un hibrid: am terminat în ’98 Academia de Artă şi înainte am făcut Politehnica, în anii ’80... Poate că m-a inspirat partea tehnică să scot la iveală nişte subansambluri din maşini de trimat şi să le dau o înfăţişare antropomorfă.

Secţiune într-o clasă

Ce e maşina de trimat?

S.M.: Era maşinuţa care mă tundea la Ciufulici – nefiind bine ascuţită, îmi smulgea perii de pe ceafă, chestiune care mi-a lăsat o impresie de neuitat, cum se spune. Întîmplarea a făcut ca, la un moment dat, fiind în şcoală, să mă apuc să demontez o asemenea maşină şi să fac o simplă observaţie: principalul cuţit care-mi tundea părul avea o formă antropomorfă. L-am folosit mai departe în sens plastic, deşi el este un simplu obiect mecanic.

Unde se înscriu lucrările dvs.?

S.M.: În zona digitală – scanări pe geamul scanner-ului şi prelucrare digitală. Intervenţia mea a fost minimă. Important a fost că le-am ridicat la scară antropomorfă ca să spună ceva: au ajuns la dimensiunea unui cap omenesc, ele fiind, în realitate, foarte mici, cît să le ţii în palmă.

De ce aţi ales cuţitul de trimat?

S.M.: Ideea de mască mi-a atras atenţia. Secţiunea prin el mi-a amintit de prima zi de şcoală. E o clasă de zi. Sus sînt băieţii, urmaţi de fete. Cei cu ochelari stăteau în faţă. Toţi aveau privirea pierdută, inexpresivă. Îmi dădeau impresia că pierd vremea, avînd privirile astea golaşe şi uitîndu-se... nicăieri. E o glosă, un leitmotiv. Sînt toţi diferiţi, deşi toţi la fel.

O să ajung şi la adulţi, cu următoarele serii – există alienare şi după adolescenţă...

Seria dvs. are vreo denumire?

S.M.: Cînd au fost expuse prima dată, aveau titlul „Măştile“, unul cu o tentă generalistă. N-am vrut să explicitez faptul că am văzut o clasă de copii stînd în bănci. Am vrut să las pe fiecare să-şi imagineze diverse lucruri, mai degrabă decît să dau o soluţie explicită. De pildă, prietenii mei au văzut măşti din culturile vechi.

Componentele ei pot fi achiziţionate şi separat?

S.M.: Au rămas nişte solişti, pe care i-am făcut cadou colegilor. Ar putea fi descompletaţi, dar, mai degrabă, dacă cineva şi i-ar dori, aş face special noi serii. N-aş vrea să fac intervenţii de manualitate asupra lor. Cred că ajută ideii de alienare tocmai apropierea minimă faţă de aceste lucrări.

Văd că expuneţi şi un alt tip de lucrări..?

S.M.: Din zona pictografică, lucrate în acrilic. Pornesc dintr-o nelinişte şi tensiune care se descarcă în energie gestuală. Durează... cît durează. Apoi mă retrag din faţa picturii şi încerc să mă pun în regulă. Partea atavică, primitivă, e o impietate să o maculezi cu cea raţională. Îmi place abordarea asta. La sfîrşit îi dau şi ajustarea profesionistă.

Îngeri şi trepanatori

Lucrările dvs. vin din complet altă zonă... Religioasă?

Victor Bratu: Am terminat şcoala de pictură bisericească şi apoi nu am mai urmat direct calea asta. Dar m-au preocupat... îngerii. Am făcut o instalaţie care a plecat la o expoziţie în Norvegia: un înger compus din nişte prisme, un disc circular şi două aripi, una care era zdrobită, şi alta cu un mecanism care mişca o aripă şi unde urma să fie tălpile lui. Acolo era tot o prismă unde se afla un monitor pentru fenomene atmosferice, tunete, trăznete. Se numea Agonie. Era o sculptură minimală. Sînt lucrări din diverse perioade, vreo patru. E ceva pe care vreau să-l dezvolt într-un proiect separat, în care voi include instalaţie şi pictoinstalaţie, în care am pornit cu terapia îngerilor, cu trepanatori şi personaje ale pseudoştiinţei.

O altă perioadă o reprezintă cea a pădurilor. O zonă abstractă: cosmogonie, vitalitate, esenţe... înţelegere, mişcare. Mai am o perioadă a arcadelor. O lucrare spontană, Adam şi Eva, singulară. E făcută într-un timp record, spontan.

Mai e o perioadă a porţilor. Astea fac parte din aceleaşi elemente de structuri.

Acum în ce perioadă vă aflaţi?

V.B.: Vreau să mă ocup de terapia îngerilor, un proiect mai mare de pictură, care necesită şi instalaţii mecanice, electronice... Lucrez cu orice material; de pildă, de mult lucrez cu nisip. Îngerii au căzut şi trebuie şi ei reparaţi, ca şi noi. De către trepanatori. Trepanator înseamnă reparator de creiere.

Politic, vegetal şi colaj

Şi lucrările dvs. se pot încadra în perioade?

Daniel Crăciun: O parte dintre lucrările mele sînt inspirate de politică. De aversiunea faţă de politic şi social. Teroarea de astă-vară m-a inspirat. Din ’90 m-am implicat în tot soiul de fenomene politice, precum Piaţa Universităţii. Prima mea perioadă a fost dominată de revoltă, contestare. Dar, în acelaşi timp, eram şi fan al expresionismului german, şi al neo-expresionismului, al lui Baselitz. Apoi m-am mutat pe avangarda italiană.

Aţi depăşit momentul contestatar?

Hotărîsem să mă despart de genul ăsta, totuşi am mai făcut două asemenea lucrări. Acum, genul s-a mai distilat pentru că am trecut prin perioada... angelică: îngeri, demoni şi păsări. Foloseam Monstrul ca metaforă în acea perioadă.

De cîţiva ani am trecut la perioada obiect: lucrez pe un suport de polistiren expandat – cu forme cam imprevizibile. Îl iau de la depozite de construcţii, de pe stradă, le primesc cadou... Înainte de a pleca în Franţa să-mi fac masteratul, începusem să lucrez la aceşti îngeri şi demoni şi la o nouă privire asupra naturii. Am fragmentat vegetalul, ca să nu fie peisajul tipic, care mă enerva în peisajele clasice; apoi am ajuns la reţele neuronale şi, după ce informatica a cîştigat teren, am trecut la network-uri... În ’99, această nouă privire asupra naturii vegetale a fost între primele la noi. Am adus arbori, i-am pus în ghiveci, îi udam la două zile, îi mai şi pictam. Erau anumite tuşe cromatice. De unele crengi am agăţat cîte un tablou, ca să arăt legătura între artă şi natură.

Încă mai sînt în perioada asta, pe anumite zone. Colajul – obiectualul – a rămas o preocupare de-a mea. Folosesc folie de aluminiu, cîrpe. Folosesc uneori rame kitsch – ca pe o prelungire a tabloului.

Ce aveţi de gînd cu galeria?

S.M.: O să încercăm să facem locul cît de public sîntem capabili. Am vrea să-l ţinem şi de atelier deschis, să vină lumea din stradă, fără programare.

Cum supravieţuiţi, practic? Sînteţi în vreun proiect, aveţi vreo sponsorizare?

S.M.: Nu. Mi se pare sănătos că nu sîntem sponsorizaţi pentru că o sponsorizare vine cu nişte reguli. Dacă devine comandă devine neplăcut. Trebuie păstrată o distanţă.

V.B.: Acum cîţiva ani am avut un prieten, doctor, care m-a invitat în Franţa, în Reunion, o colonie, pe o insulă, şi acolo oamenii chiar s-au bucurat de ce făceam: m-am dus cu pînzele goale şi le-am lucrat acolo, în grădina lor. Era ca un happening, veneau cu toţii, copii, părinţi... Le-am stricat aleile făcute cu nu ştiu ce plăcuţe de ceramică. Copiii dansau acolo de bucurie. La sfîrşitul lucrului, expoziţia era deja vîndută. Oamenii erau mulţumiţi că acolo se întîmpla ceva. Era o stare de vacanţă, de fericire. Cei care cumpărau nu o făceau ca să vîndă cu mai mult, ci pentru bucuria lor. Acea lucrarea le plăcea, se simţeau bine cu ea, o luau... În România preferă să cumpere un „Car cu boi“ contrafăcut, decît o lucrare a cuiva în viaţă. Parcă ar prefera să te vadă mort....

Există gust pentru arta mai puţin consacrată la noi?

S.M.: Latent e sigur, orice om îl are. Dacă publicul ar putea face un mic efort să vadă diferenţa între autentic şi surogat, atunci lucrurile s-ar limpezi.

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto:Backspace