Catehism post-rock
● Valerinne, Kunstformen Der Natur, Asiluum Arts, 2012.
Bucureştenii Valerinne sînt o apariţie extrem de proaspătă în lumea muzicală românească, cronologic vorbind. Adică s-au înfiinţat abia anul acesta, prin uniunea dintre Alexandru Das (chitară), Liviu Stoicescu (bass) şi Mircea Smarandache (baterie). Sub aspect muzical, ei calcă pe urmele, nu foarte bătătorite la noi, lăsate de timişorenii The :Egocentrics, cu o uşoară deviere spre mai popularul post-rock (care pare să-i tenteze şi pe timişoreni, de cînd avem un public cristalizat pe acest gen). Post-rock e o etichetă nouă aplicată unui gen care în urmă cu un deceniu se numea shoegaze, sugerînd obiceiul muzicienilor de a sta cu capul în pămînt, fixîndu-şi şireturile cu privirea şi refuzînd orice interacţiune cu publicul – atitudine menită să evidenţieze dimensiunea meditativă a unui gen în care ustensilele rock sînt utilizate pentru a cînta o muzică mai degrabă ambientală, în care ritmul şi structurile rock tradiţionale sînt sacrificate în căutarea vibraţiei spirituale. The :Egocentrics au propus, la vremea lor, propria variantă a acestui „look & feel“, cîntînd cu spatele la public şi facilitînd experienţa cu diverse aranjamente olfactiv-vizuale. Pe Valerinne încă nu am avut ocazia să îi văd live, dar debutul lor sună suficient de entuziast încît să trag nădejde că nu se vor destrăma înainte să prind ziua aceea.
Sound-ul Valerinne este înţelept mixat de unul din sound designer-ii vizionari ai României, Marius Costache (iniţiatorul unuia dintre proiectele de pionierat electro de la noi, Discordless, şi patronul casei de discuri Asiluum Arts). Fără el, trupa ar suna probabil mult mai sărac – nu datorită vreunei lacune a membrilor ori a compoziţiilor, ci datorită capcanelor inerente ale unui gen cu reţetă limitativă, în care Isis au făcut deja tot ce era de făcut (ca dovadă, s-au şi desfiinţat). Orice gen muzical vine cu reţete şi restricţii, fără de care nu poţi avea parte de beneficiile politice ale apartenenţei la partidul respectiv. În muzica ambientală, catehismul e ceva mai rigid decît în alte genuri: nu prea e voie cu voce, nici cu veselie excesivă, nici cu violenţă ritmică, nici cu virtuozităţi eclectice. Post-rock-ul şi-a asumat legile ambientalului, de aceea muzica de gen trebuie discutată în termeni de vîscozitate şi textură, nu de ritm, structură ori virtuozitate, şi probabil din asta îi va sta şi moartea. I-ar fi stat deja, dacă 2012 n-ar fi anul heirup-ului produs de trioul fundamental Swans, Godspeed You! Black Emperor şi Sigur Rós. Aşa că albumul Valerinne pică la fix, apucînd să profite de acest temporar reviriment al unui gen care, semnele momentului o arată, caută să-şi compenseze sărăcia de idei prin fuzionarea cu jazzul acidulat scandinav.
Titlurile pieselor („Messier“, „Aphelion & Periphelion“ etc.) sînt menite să îndrume şi ele gîndurile publicului spre dimensiuni cosmice, inspirate de tradiţia space-rock din care a fost derivat, cu o denumire atît de lipsită de recunoştinţă, aproape sfidătoare la adresa originilor sale, post-rock-ul. Albumul poate sta fără probleme pe acelaşi raft cu produse ale trupelor de gen din afară, doar că rafturile respective sînt cam înghesuite şi, în ultima vreme, tind să se transforme în coşuri de promoţie, cu trei albume la preţ de unul.
Obişnuiam să spun că Clujul s-a dezvoltat drept centrul românesc al brit-hipster-ismului (Grimus, Kumm, Luna Amară), iar Timişoara, al psihedelismului (The :Egocentrics, Dor de Duh), profitînd de gîtuirea Bucureştiului de către oligopolul titanilor care animă emisiunile duminicale şi festivalurile berii, de la căderea lui Ceauşescu încoace. Mă bucur să văd împlinită ambiţia lui Marius Costache de a produce un concept relevant în context internaţional, chiar dacă sună ca un epigon al trupelor sale favorite. E totuşi un debut, şi avem nevoie de încă un album ca să ne convingem dacă trupa vrea mai mult decît să încerce marea cu degetul.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
