Andrei ŞERBAN: "Nu trebuie să înţelegi nimic, dar trebuie să simţi totul" - interviu

Premieră la Opera Română din Iaşi: Andrei Şerban a montat Troienele. Un spectacol fabulos pe muzică de Liz Swados, în coordonarea muzicală a lui Lucian Maxim. Este a treia montare a regizorului după aceeaşi piesă de Euripide. Experienţa este unică atît pentru cei care au fost la Trilogia antică în 1990, cît şi pentru cei care vin prima dată să vadă cum convinge cu un spectacol în greaca veche cîntăreţii Operei din Iaşi.

Vorbeaţi la repetiţie despre un spectacol care trebuie simţit, şi nu gîndit. Cum receptează publicul din zilele noastre un astfel de spectacol, în comparaţie cu ce s-a întîmplat acum douăzeci şi doi de ani, cînd a avut loc premiera cu Trilogia antică la Teatrul Naţional din Bucureşti? Poate nu este cazul să ne întoarcem în timp, pînă în 1974, cînd a avut loc prima reprezentaţie cu Troienele la Teatrul La MaMa din New York...

Diferenţa e în sunet, deoarece pentru prima oară avem pe scenă cîntăreţi profesionişti. Pînă acum erau actori – unii cîntau bine, alţii cîntau mai puţin bine, unii mai prindeau notele, alţii mai puţin – şi atunci ceea ce se transmitea era mai mult o energie a actorului care interpretează un cîntec; dar cîntecul în sine, adică melodia, nu se transmitea. Acum, la Opera din Iaşi, lucrurile stau altfel. În ceea ce priveşte muzica, sînt foarte multe influenţe dinspre Grecia veche, note ale muzicii din Balcani (dar pînă la urmă toate astea vin tot de la grecii vechi). Rădăcina aceasta grecească vine exact ca o coloană dorică, foarte clar transmisă prin ce a făcut compozitoarea Liz Swados. Datorită faptului că aici, la Iaşi, lucrăm cu cîntăreţi profesionişti de operă, spectatorii primesc vibraţia muzicii direct în… sentiment, ceea ce este foarte, foarte important.

Troienele este un spectacol care practic tot evoluează din 1974 pînă în prezent...

Da, aproape la fiecare douăzeci de ani l-am refăcut în altă parte. Mai întîi a fost trupa americană, am mers peste tot în lume, la foarte multe festivaluri internaţionale prin Europa, Asia… După aceea, după Revoluţie, l-am făcut la Bucureşti, şi a avut un impact esenţial asupra teatrului românesc, a schimbat starea teatrului românesc. Şi nu o spun eu, o spun cărţile de istoria teatrului: este spectacolul care a simbolizat un nou început al teatrului de aci după comunism. Faptul că afară, în Piaţa Universităţii, erau minerii, în timp ce grecii asediau spectatorii şi femeile troiene înăuntru, în teatru, pe scenă, era un fel de oglindă a vieţii care imită arta. Iar douăzeci de ani mai tîrziu, ne aflăm la Iaşi, ne aflăm la Operă, într-o cu totul altă situaţie, în această clădire extraordinar de frumos renovată a Teatrului Naţional din Iaşi, care este un simbol al artei şi unde încercăm să adaptăm spaţial şi vizual şi auditiv Troienele, pentru acest moment al anului 2012.

V-aţi dori ca acest moment al premierei cu Troienele, asociat cu Indiile galante, producţia care a avut premiera în urmă cu o lună, să marcheze o piatră de hotar, şi în istoria operei din România, aşa cum s-a întîmplat cu teatrul în urmă cu 20 de ani?

N-am avut această intenţie, dar mi s-a spus de multă lume că aceste spectacole reprezintă într-adevăr un nou început. Vreau să spun, fără ocoliş, că nu aş dori să fiu în pielea celui care va fi directorul Operei Române din Bucureşti, al noului director care va avea o competiţie enormă pentru a ajunge la nivelul pe care l-a atins Opera din Iaşi cu aceste două spectacole. Pentru că sînt spectacole la un nivel internaţional foarte înalt, aşa cum nici un alt spectacol de operă din România nu atinge la ora actuală. Sînt ani lumină între orice altă montare de operă din România şi aceste două spectacole, trebuie să o spun, fără falsă modestie….

Din punctul de vedere al teatralităţii?

Nu, nu, ci al calităţii. Situaţia în România din acest punct de vedere, al montărilor, dar şi al întreţinerii spectacolelor, este dezastruoasă, şi nu-i va fi uşor noului manager de la Bucureşti, aşa că îi doresc succes. Dar va avea o competiţie uriaşă.

Revenind la Indiile galante, care continuă să se joace în paralel cu Troienele pe această scenă, acolo este o cu totul şi cu totul altă stare de spirit. Se joacă uneori una după cealaltă, unde vă simţiţi mai acasă, cum faceţi translaţia dintre una şi cealaltă?

Mă simt acasă în amîndouă, pentru că nimic nu poate fi mai opus decît tragedia Troienelor, despre o civilizaţie care se năruie, despre o cultură care se distruge, un fel de apocalipsă prezentată de Euripide în piesa lui şi preluată de noi în adaptarea noastră operatică şi graţia, frumuseţea, bucuria, armonia Indiilor galante, care într-un fel te purifică de tot ceea ce este urît, rău şi negativ pe lume şi îţi reamintesc că sîntem aici ca să ne bucurăm de viaţă şi să o apreciem, prin muzica lui Rameau, evident.

E mai greu pentru publicul ieşean să înţeleagă Troienele?

Acest spectacol nu a fost conceput deloc ca o experienţă intelectuală, este chiar o experienţă anti-intelectuală, pentru că oricine vede acest spectacol nu poate să înţeleagă mare lucru. Pot să vă spun o anecdotă, o întîmplare adevărată, petrecută la sfîrşitul spectacolului, într-una din serile de repetiţii generale, după ce publicul a ovaţionat în picioare aproape zece minute şi se simţea o atitudine extraordinară a spectatorilor. La ieşirea din sală, o doamnă spune: „Dacă cineva o înţeles ceva, să-mi spună şi mie“. Aşadar, după ce ea a aplaudat în picioare, îi întreba pe cei cu care era dacă ei au înţeles ceva. Este extraordinar, e perfect. Într-adevăr, nu trebuie să înţelegi nimic, dar trebuie să simţi tot. Totul se petrece în limbajul Greciei vechi pe care nici un grec contemporan nu-l înţelege. Cînd am jucat în Grecia, nici un grec nu înţelegea nimic. Nu mai înţelege nimeni acest limbaj care nu aparţine nimănui şi aparţine tuturor, aparţine unui timp imemorial care, odată, a însemnat ceva. Pînă la urmă, dacă odată a însemnat ceva, ar trebui să însemne şi azi. Dar devine un limbaj absolut al emoţiei. Atenţia este îndreptată înspre trup – pentru că de unde iese emoţia, dacă nu din trup. În special pentru un cîntăreţ de operă; după cum aţi văzut foarte bine din experienţa pe care am avut-o cu Indiile galante, trupul e foarte important. Vocea nu iese din nimic, ci iese din ceva care este casa vocii. Trupul trebuie să fie activ, să exprime, fiecare gest trebuie să însemne ceva; trupul împreună cu sunetul construiesc o expresie totală a fiinţei umane. Ideea că la operă vocea este ruptă de trup şi noi doar auzim nişte voci de aur superbe, care nu au trup, este o inepţie. Zeci de ani opera a fost despre asta. Mergem acolo, stăm nemişcaţi, avem costume ca într-o piesă adevărată de teatru, dar de fapt doar cîntăm. Aşadar, trupul există, dar e mort, complet mort. Asta se vede, operă după operă, în special în România – pentru că în lume nu se mai fac spectacole în felul acesta. Cred că este una din ultimele ţări din lume în care se mai cîntă la operă cum se cînta acum o sută de ani. Am văzut spectatori care au venit la Indiile galante şi spuneau: „Nu am mai fost de cînd aveam şapte ani la operă. Ceea ce am văzut acum a făcut să uit că sînt în sală, absolut fiecare secundă să mă ţină prins“. Asta s-a întîmplat pentru că trupul şi cu vocea exprimă aici ceva împreună. Totul este fragil, de o fragilitate maximă în acest spectacol. Dacă cei care fac aceste momente nu sînt absolut prezenţi înăuntru, nu iese ce trebuie.

a consemnat Oltea ŞERBAN-PÂRÂU