Mega
Îl cheamă Kim Schmitz, dar e cunoscut mai degrabă sub poreclele Kim Dotcom şi Mr. Mega. Unii îl consideră un erou pozitiv, un haiduc, un luptător pentru libertatea absolută pe Internet. Alţii îl consideră un infractor. Anul trecut, în iulie, Schmitz îl ameninţa pe Barack Obama, pe atunci în campanie electorală pentru al doilea mandat de preşedinte, cu o contra-campanie negativă, dacă site-ul său de file-sharing megaupload.com, blocat de autorităţi, nu va deveni, din nou, accesibil. Site-ul lui Schmitz nu a fost repornit şi, după cît se pare, nici contra-campania lui nu a avut vreun efect. Între Obama şi Schmitz – dacă a fost vreun meci – a ieşit remiză. Dar Kim Dotcom a cîştigat, în şapte ani, aproape 200 de milioane de dolari cu site-ul său şi a produs pagube evaluate de producătorii de muzică şi film la o jumătate de miliard de dolari.
Războiul lui cu Justiţia s-a transformat, între timp, într-un fel de cruciadă împotriva „tiranilor“ Internetului: a guvernelor şi corporaţiilor care verifică cine, ce şi cum mişcă prin reţea. În aşteptarea numeroaselor procese, cel care se consideră un fel de Peter Pan al noilor tehnologii se află în domiciliu forţat undeva, în Noua Zeelandă. Nu a stat degeaba: în cîteva luni, a pus la punct un nou proiect: un fel de depozit de fişiere online, „perfect legal“, după cum promite, şi care oferă „siguranţă“ pentru sfera privată. Noul site Mega nu ar fi o readaptare a vechiului site Megaupload, considerat ilegal – ci un proiect conceput de la zero. La conferinţa de presă, desfăşurată chiar în reşedinţa-arest-la-domiciliu, a participat şi avocatul său, care a dat cîteva detalii despre cum reuşeşte noul site să fenteze legile cu privire la drepturile de autor. Încă din prima zi de lansare, site-ul a avut peste o jumătate de milion de accesări – o cifră mare, dar deloc surprinzătoare pentru unul dintre cei mai de succes piraţi online.
Probabil că Schmitz va scăpa basma curată şi din procesele ce i-au fost intentate, căci, după cît se pare, autorităţile au făcut numeroase erori procedurale şi nu reuşesc să strîngă dovezi convingătoare într-un caz care pare evident. Şi, mai mult ca sigur, şi noul său site va funcţiona, bine mersi, multă vreme, pînă cînd în sfîrşit se va putea găsi punctul vulnerabil al construcţiei. Problema, de fapt, e că autorităţile nu reuşesc să ţină pasul cu inventivitatea infractorilor. De fiecare dată cînd apare o nouă lege care protejează drepturile de autor pe Internet, oameni întreprinzători găsesc imediat cîte o chichiţă prin care eludează regulile.
Adversarii drepturilor de autor vor spune mereu că artiştii sînt nişte îmbuibaţi, că marile corporaţii care produc software cîştigă, orice ar fi, că fişierele şi programele trebuie să fie gratuite şi la îndemîna oricui. Industriile creative ar trebui să inventeze formule noi pentru a se susţine, artiştii ar trebui să cîştige din concerte, şi nu din vînzarea de discuri, de vreme ce sînt atît de uşor de partajat pe Internet – spun unii. În ultimii ani, cel puţin industria muzicală a încercat să se reinventeze. Multe trupe, mai ales independente, nici măcar nu mai fac efortul să-şi vîndă discurile, pornind de la premisa că oricum muzica va fi ascultată şi transferată pe Internet. Unii trăiesc din concerte – şi e OK. Dar principiul şi posibilitatea furtului rămîn în continuare valabile. Dacă o să se găsească un şmecher care va lăsa să intre, prin uşa din spate, zeci, sute de fani care n-au bilet la concert? În fond, e ca şi cum ar distribui gratuit, pe Internet, înregistrările...
De fapt, Schmitz e într-o mega-eroare. Căci, dacă noul proiect e doar un soi de răfuială cu „autorităţile care ne spionează“ şi cu „corporaţiile nesătule, care fac profit vînzîndu-ne produsele“, atunci el însuşi ar trebui să dea dovadă de modestie şi, mai ales, de non-profit. Or, cum altfel decît un mega-şarlatan s-ar putea numi un tip care cîştigă zeci de milioane de dolari de pe urma transferului unor produse care nu i-au aparţinut niciodată – şi speră să mai obţină alte cîteva zeci de milioane la bursă, tranzacţionînd acţiunile unei companii care, mai devreme sau mai tîrziu, tot va fi închisă pentru fraudă. Da, Internetul e pentru toţi. Şi nu, nu e treaba statului şi a corporaţiilor să verifice la ce filme ne uităm, dar nici nu poţi să pledezi pentru progresul tehnologiilor şi al inovaţiei oferind, chipurile gratuit, ceea ce alţii au produs investind.
