Filmele anului 2012

La început de an, am vrut să aflăm care sînt titlurile româneşti şi străine care ar putea candida la Filmul anului 2012. Nu neapărat pentru a face bilanţuri, ci mai ales pentru a putea recupera ce n-am văzut. Şase păreri avizate şi mai multe recomandări cinematografice.

Iulia BLAGA

Pentru mine, După dealuri e şi cel mai bun film românesc văzut în 2012, şi cel mai bun film străin. Adică aş vrea să troneze deasupra întregului peisaj, pentru că e incomparabil mai complex şi mai profund decît Amour, filmul cu care Michael Haneke a „luat“ din nou Cannes-ul.

Filmul lui Mungiu e mai dificil decît 4 luni, 3 săptămîni, 2 zile, poate de aceea n-a luat premiile pe care le merita, inclusiv recent, la Premiile Academiei Europene de Film, unde a avut o singură nominalizare (ironic, tocmai la scenariu).

După dealuri e şi în mod simplist redus la un film despre religie sau la simpla reconstituire a cazului real, deşi are calitatea rară de a se modifica în timp şi de a surprinde lucruri neaşteptate, ca şi cum straturile lui ar glisa. De pildă, am fost surprinsă să constat, la un moment dat, că îmi convine mai mult să îl văd ca pe povestea unei eliberări – pentru că avem nevoie să rupem în carne vie dacă vrem să fim liberi şi stăpîni pe destinul nostru, iar din punctul acesta de vedere şi Voichiţa, şi Alina rămîn egale cu ele însele şi luptă pînă la capăt pentru visul lor. Asta mi se pare extraordinar, cînd compromisul se practică azi pe scară largă; ne scăldăm în apa lui murdară.

Şi mai e şi faptul că, dincolo de ce „se vede“, există un strat presimţit. După dealuri e din acele filme care te fac să bănuieşti că în spatele imediatului se află mult mai mult şi că trebuie să ai răbdare şi să perforezi. Chiar dacă n-ar exista nimic, această presimţire ar fi de ajuns. Într-o poveste reală, Mungiu construieşte o lume întreagă.

Dacă ar fi să dau o menţiune, aş încerca să echilibrez După dealuri cu Le Havre, filmul lui Aki Kaurismäki, care a avut premiera mondială anul trecut, dar a intrat în sălile româneşti în 2012. Le Havre, şi el subestimat, mi s-a părut o bijuterie, cu un umor discret din familia lui Tati şi o cuminţenie cu atît mai nerealistă cu cît se termină în miracol.

Cristi LUCA

După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, e unul din cele mai discutate filme ale anului. Indiferent de partea cui te-ai afla, a celor religioşi sau nu, a celor cinici sau nu, a celor singuri sau nu, a celor care cred că există o singură cale spre adevăr, a celor care ştiu de fiecare dată ce, unde şi cum e mai bine sau a celor a căror vulnerabilitate nu le-a dat niciodată un bilet de voie din infern (ca să-l citez pe Nabokov), După dealuri nu-ţi va confirma nici o certitudine.

E mai mult de atît, e o privire atentă care încearcă să înţeleagă ceva numit viaţă.

Lipsit de ingeniozitatea din Holly Motors (în regia lui Leos Carax) sau de măiestria inclasabilă din The Master (în regia lui Paul Thomas Anderson), Amour al lui Michael Haneke te lasă complet dezarmat prin simplitatea şi delicateţea sa. Nici un alt film nu mi-a lăsat impresia de piesă muzicală clasică, în a cărei construcţie o singură notă în plus sau în minus ar ruina totul. Probabil nu întîmplător pe coloana sonoră se află nume ca Schubert, Beethoven şi Bach.

Andrei GORZO

Dintre filmele distribuite în reţeaua cinematografică românească în cursul anului 2012, cele mai importante îmi par a fi După dealuri (regie Cristian Mungiu, România), Motoare sfinte/Holy Motors (regie Leos Carax, Franţa), Le Havre (regie Aki Kaurismäki, Finlanda-Franţa), Toată lumea din familia noastră (regie Radu Jude, România) şi Băiatul cu bicicleta/Le gamin au vélo (regie Luc şi Jean-Pierre Dardenne, Belgia-Franţa).

Dintre cele nedistribuite, dar proiectate măcar o dată într-un cinematograf românesc în cursul anului 2012, cel mai important film pe care am apucat să-l văd este A fost odată în Anatolia/Bir zamanlar Anadolu’da (regie Nuri Bilge Ceylan, Turcia).

Anca GRĂDINARIU

După dealuri este filmul anului, şi nu doar „filmul românesc al anului“; rareori în cinema-ul modern mai vedem o operă construită cu atîta migală, care să aibă atîtea cercuri concentrice de înţelesuri şi straturi groase de complexitate. Iată o capodoperă mai puţin „stridentă“ decît 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, dar la fel de hăituitoare, care se insinuează în tine mai lent, cu efect întîrziat. Filmul lui Mungiu predispune la nesfîrşite interpretări: am discutat despre el cu zeci de oameni şi fiecare a avut o altă perspectivă asupra lui. Pentru mine, cel mai remarcabil lucru la această peliculă e felul subtil, însă zguduitor, în care ne revelează falimentul complet al umanităţii, construit treptat din eşecuri individuale sau statale, mai mici sau mai mari.

Protagonistele sînt eroine tragice cărora nu li s-a dat nici o şansă şi care au fost abandonate mai întîi de părinţi, apoi de cei din orfelinat, de asistenţii parentali şi de aproape toţi adulţii cu care au intrat în contact; nu e de mirare că Alina se prăbuşeşte psihic atunci cînd descoperă că unica persoana din viaţa ei care i-a arătat dragoste îl preferă acum pe Dumnezeu. Drama e că singurii care încearcă să o ajute sînt nişte zeloţi religioşi. Chiar dacă aceştia sfîrşesc prin a fi traşi la răspundere, ei sînt doar ultima verigă într-un lanţ neomenos. După dealuri vorbeşte despre dispariţia unei vieţi care s-a sfîrşit înainte de a fi început, în indiferenţa generală.

În fruntea clasamentului filmelor străine e pelicula hollywoodiană care mi-a stins aversiunea pentru 3D: Life of Pi/Viaţa lui Pi. Nu numai că tridimensionalitatea şi efectele speciale sînt aici indispensabile, dar ele prilejuiesc unele dintre cele mai uluitoare imagini din istoria cinematografului; frumuseţea filmului îţi taie pur şi simplu respiraţia. Dar Ang Lee, care reuşeşte performanţa de a ecraniza un roman popular considerat unanim „de nefilmat“, nu se opreşte la suprafaţa lucrurilor, ci ne livrează o alegorie cu accente metafizice despre supravieţuire şi despre nevoia de poveşti înălţătoare. Cred că Viaţa lui Pi va deveni un „clasic“ prizat cu aceeaşi plăcere de generaţii diferite. Cineva spunea: „Chiar dacă Life of Pi nu m-a făcut să cred în Dumnezeu, m-a făcut să cred din nou în magia cinema-ului“. Amin.

Ileana BÎRSAN

Holy Motors, în regia Leos Carax, este cel mai bun film al anului, în primul rînd pentru „la beauté du geste“ (aşa cum mărturiseşte însuşi Monsieur Oscar), oricîte întrebări, nedumeriri, strîmbături din nas sau ridicări din umeri a lăsat în urmă. Dincolo de omagii şi referinţe cinematografice, filmul lui Carax (acest „vis visat de mai mulţi oameni în acelaşi timp“, aşa cum vedea cinema-ul Jean Cocteau), imaginează un „ce-ar fi dacă ar fi“, chestionează frumuseţea trăitului la timpul prezent şi devine un exerciţiu de admiraţie a oamenilor vii, a oamenilor care trăiesc de-adevăratelea în lumea asta, cu bune, frumoase şi urîte.

Trebuie să amintesc şi alte titluri ale anului care marchează momente de top cinematografic: Beasts of the Southern Wild, regia Benh Zeitlin (cel mai emoţionant film şi probabil cel mai bun debut al anului), Moonrise Kingdom, regia Wes Anderson (cel mai ludic film, pe motiv că cercetăşia salvează melancolia, cel puţin în cazul meu), Argo, regia Ben Affleck (cel mai bun thriller, care îmi aminteşte de clasicele filmele politice ale lui Sidney Lumet) şi Toată lumea din familia noastră, în regia lui Radu Jude (cel mai bun film românesc).

Mihai CHIRILOV

Film românesc: După dealuri. Cristian Mungiu tratează cu o religiozitate exemplară tragedia modernă a unei iubiri pe care mulţi o judecă, dar puţini o înţeleg cu adevărat. Nu există ţapi ispăşitori la vedere în această pasionantă confruntare dintre dogmă şi libertate individuală (care era şi tema din 4 luni, 3 săptămîni, 2 zile), ci doar neliniştitoarea sugestie că răul s-a produs cu mult timp înainte şi că rădăcinile lui sînt ascunse în afara cadrului, „după dealuri“.

Film străin: Holy Motors. De la ultimul film al lui Leos Carax au trecut 13 ani. Holy Motors s-a născut din punerea cap la cap a ideilor de film pe care cineastul le-a avortat în tot acest timp. E o confecţie exuberantă care nu seamănă cu nimic din tot ce-aţi văzut pînă acum. E un obiect de pe altă planetă, un omagiu adus cinematografului de un geniu nebun. Un eseu despre cît de uşor e să intri în pielea altora şi despre cît de greu e să te simţi acasă în propria piele. Cuvinte ca original, inclasabil, straniu şi alte cîteva sute au fost parcă inventate pentru a descrie experienţa Holy Motors. O experienţă perplexantă, care nu se cere decodată, cum mulţi s-au încăpăţînat s-o facă, ci doar savurată şi procesată cu mintea unui copil scufundat într-o cameră cu jucării. Acest film, şi nu Amour, ar fi trebuit să fie Palme d’Or-ul acestui an.

pagină realizată de Ana Maria SANDU