Making Waves 2012 a fost un succes

Pînă nu de mult ar fi fost greu de imaginat că o săptămînă plină de film românesc poate avea succes în New York. Pentru oamenii de film de aici, ca mine, părea un lucru imposibil, date fiind suprasaturaţia culturală a oraşului şi politicile culturale de la Bucureşti, de după Revoluţie. Dar ceea ce a început în 2006 ca o idee care friza nebunia, a fostului director al Institutului Cultural Român din New York, Corina Şuteu, a crescut – cu ajutorul lui Mihai Chirilov de la Transilvania International Film Festival, a lui Peter Scarlet de la Tribeca Institute, al Oanei Radu, pe atunci tot la ICR New York, şi nu în ultimul rînd al vizionarului critic Alex. Leo Şerban – într-un eveniment anual major care a depăşit capacitatea sălilor de cinema din downtown, şi, în numai cinci ani, s-a mutat în inima culturală a New York-ului: la Lincoln Center, instituţia care găzduieşte şi cel mai vechi şi mai prestigios festival din America de Nord, New York Film Festival.

Film Society of Lincoln Center, condusă de critici şi manageri culturali care au urmărit filmul românesc încă de la Pădurea spînzuraţilor lui Ciulei sau Reconstituirea lui Pintilie, şi care au adus, rînd pe rînd, toţi regizorii Noului Val, fie la New York Film Festival, fie la New Directors/New Films, e mai puţin o gazdă şi mai mult un soi de rudă din străinătate pentru filmul românesc – de la simplul „Bine aţi venit acasă!“ cu care Richard Peña, fostul director de programe de la Lincoln Center, a deschis festivităţile de anul trecut, pînă la alegerile informate pe care cei mai temuţi critici ai lumii le-au făcut de 1 Decembrie între ţuica de la tatăl Oanei Radu şi palinca de Salonta de la Marian Crişan, ambele aduse pentru festival de artiştii invitaţi, de la Andi Vasluianu şi Monica Bîrlădeanu la Ada Solomon şi Florin Mihăilescu.

În seara de deschidere a festivalului Making Waves 2012, încercînd să pătrund prin mulţime şi să îmi găsesc un loc, măcar pe scări, mi-am adus aminte, aproape cu amuzament, de panica din vară cînd, în succesiune rapidă, ICR-ul a fost mai întîi acuzat (cu adresă directă la ICR New York) că subminează sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor care, ca mine, trăiesc în străinătate, după care a fost somat să „cînte în acelaşi cor“, reorganizat brutal şi, în cele din urmă, trecut pe linie moartă prin tăierea bugetului pentru ultima parte a anului. Brusc, festivalul iniţiat şi crescut de ICR aici nu se mai regăsea nici în finanţele, nici în programele gongorice ale noii conduceri.

Şi totuşi, doar în cîteva luni, printr-o mobilizare fără precedent de resurse şi solidaritate de breaslă, el nu numai că a fost salvat, dar a căpătat o vizibilitate de neînchipuit pentru un eveniment newyorkez dedicat unei cinematografii naţionale, oricare ar fi ea. Finanţatori ca Trust for Mutual Understanding sau Blue Heron Foundation, artişti vizuali ca Adrian Ghenie şi Dan Perjovschi, oameni de teatru ca Andrei Şerban, companii de film din România ca Strada Film sau HBO, distribuitori americani ca IFC Sundance Selects, şi cîteva sute de artişti şi cinefili care au contribuit şi ei la strîngerea de fonduri suplimentare printr-o campanie de crowdfunding pe Internet, au pus fiecare ce a putut ca să facă posibilă o săptămînă de film românesc în Manhattan, şi în acest an. În preziua deschiderii, micul eveniment început în 2006 se lăfăia pe prima pagină a secţiunii de artă din The New York Times, pe trei sferturi din pagina culturală a The Wall Street Journal, şi pe patru pagini de analiză în biblia industriei de film independent, IndieWire, iar filmul de deschidere, Despre oameni şi melci de Tudor Giurgiu, avea o cronică în principalul săptămînal cultural din oraş, The Village Voice.

În înghesuiala şi energia din prima seară, undeva, în spatele meu, am auzit un jurnalist care punea fondatorilor festivalului, deveniţi de-acum asociaţia independentă Romanian Film Initiative, întrebarea: „A fost vreun moment anul acesta în care aţi crezut că nu vom ajunge aici, în seara deschiderii?“. Corina Şuteu a răspuns: „Nu, nu, nu, nici n-am vrut să ne gîndim la asta! Cred că ăsta a fost şi motivul pentru care sîntem azi aici: am crezut în mod absolut că trebuie să ajungem aici“. Încăpăţînarea aceasta e contagioasă şi e, de fapt, motorul festivalului, care ne-a făcut pe toţi să contribuim şi noi cu ce am putut: timpul, energia creatoare, puţinii bani, girul moral. Şi nu e vorba doar de noi, cei din România: cu sprijinul PEN World Voices, anul acesta ni s-au alăturat colegi din Ungaria, care trece şi ea printr-o alarmantă perioadă de izolare culturală.

Dacă Making Waves 2012 a fost un succes – de public, de presă, de organizare şi mobilizare – mai mare, chiar mult mai mare decît înainte, se datorează, de fapt, regăsirii unei solidarităţi de breaslă în cultură şi încrederii pe care o avem cu toţii în valorile pe care le producem, mai degrabă decît în sistemul din care venim. De fapt, aceasta e şi singura şansă să poţi umple o sală pînă la refuz, pentru o serie de scurtmetraje puţin cunoscute, dar curate de un programator cunoscut pentru gusturile lui surprinzătoare; să aduci critici binecunoscuţi să vadă Secvenţe de Alexandru Tatos, produs în 1982, alături de premiere venite de la Berlin, anul acesta; şi să contezi pe o sală plină de oameni cărora nu le e frică să-şi sondeze psihologia la sfîşietorul Toată lumea din familia noastră.

În seara închiderii, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, venite să prezinte După dealuri al lui Cristian Mungiu, au fost întrebate dacă premiul de interpretare feminină pe care l-au primit la Cannes anul acesta le-a schimbat într-un fel viaţa. „Călătorim mult, mult mai mult“, a spus Cosmina. Cristina a adăugat însă: „Acasă, după Cannes, eu a trebuit să merg direct la teatrul unde sînt angajată. Şi acolo nu s-a schimbat nimic“.

Aici, pe website-ul ICR New York, care încă îşi aşteaptă noul director, nu mai este nici un eveniment planificat de acum înainte. La Londra, în timpul festivalului, domnul preşedinte Andrei Marga a susţinut o conferinţă cu titlul caragialesc „Democraţia ca formă de viaţă“, în propriul sediu. 

Mona Nicoară locuieşte în Brooklyn, New York, şi este regizor şi producător de film documentar. Cel mai recent film al ei, Şcoala noastră, a fost lansat în 2011 în peste 50 de festivaluri din întreaga lume şi a cîştigat numeroase premii.