La zi în cultură

Relaţiile (culturale şi nu numai) României cu Moldova sînt parazitate de un patriotism romantic, care se exprimă în sloganuri sforăitor-festiviste sau nostalgico-resemnate, dar şi, uneori, de cealaltă parte a Prutului, de o atitudine profund românofobă, specifică unei bune părţi a elitelor (post)comuniste rusofile.

Mihai Mihalcea este Farid Fairuz. În subsolul de la subRahova, Mihalcea îşi povesteşte copilăria. „E în stare acum să vă facă să plîngeţi, să vă emoţionaţi, să empatizaţi cu el şi să-i daţi crezare. O să inventeze tot felul de poveşti bazate pe sechelele sale.

Îmi aduc aminte perfect cînd l-am întîlnit pentru prima dată pe Dan C. Mihăilescu. Eram în vechea casă a lui Malaxa din Aleea Alexandru (proaspăt repatriată după o lungă experienţă elveţiană care mă schimbase – în bine, ziceam eu atunci), lucram de puţin timp la Dilema.

În timpul protestelor bucureştene din ianuarie 2012, „Manifestul“ pus pe rime de Norzeatic, filmat în alb şi negru, a devenit viralul emblematic al unei anumite părţi din masa celor prezenţi, fizic sau doar virtual, în Piaţa Universităţii. Cariera acestui MC se suprapune pe aproape întreaga istorie a hip-hop-ului fabricat în România.

Eminenţă a aşa-numitului „New Hollywood“ al anilor ’70, contribuitor la transformarea unora dintre vechile reguli ale jocului în cele după care se joacă şi acum, William Friedkin e totodată un regizor aproape neamploaiabil din perspectiva Hollywood-ului conglomerat al zilelor noastre.

O constatare tristă: între ultimul titlu antum (volumul de proză scurtă T de la Trezor, apărut în anul 2000) şi primul volum tipărit postum (antologia poetică Jucătorul de şah alcătuită de Gellu Dorian în anul 2011) s-au scurs 11 ani!

Alberto Manguel e cititorul-scriitor prin excelenţă. Trăieşte citind şi scrie făcînd un necontenit apostolat al lecturii. O vreme i-a citit lui Borges (cînd Borges ajunsese aproape orb), apoi a transformat lectura într-o gimnastică respiratorie de zi cu zi.

Între libertatea presei şi bunăstarea unei ţări există o relaţie de determinare. Cu cît o ţară este mai bogată, cu atît presa e mai liberă. Sigur, această relaţie nu e valabilă peste tot în lume, însă ea poate fi atestată în peisajul european.

Festivalul Naţional de Teatru s-a încheiat cu o surpriză. Premiul instituit peste noapte – „la solicitarea Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/IATC)“, după cum ni se comunică – a ajuns la două producţii independente cu tematică socială.

Sînt foarte rari scriitorii pe care nu-i poţi citi altfel decît în întregul lor: cu toate cărţile pe care le-au scris, cu toate însemnările, eboşele, jurnalele (la care ai acces), cu toate comentariile (profunde sau tembele) despre ei, cu biografie şi cu literaratură, cu tot şi toate.

În biologie, muzică şi politică, lucrurile evoluează prin cladogeneză (cînd o specie se ramifică) şi anageneză (cînd o specie e înlocuită de o formă mai evoluată a sa). A fi mai evoluat nu înseamnă a fi mai puternic, mai deştept sau mai sofisticat, ci mai adaptabil.

Enfant terrible al cinema-ului francez optzecist, regizorul Leos Carax (numele e o anagramă a prenumelor lui reale, Alex şi Oscar) este un showman debordant şi un neoromantic deloc sfielnic, cu o evidentă investiţie sentimentală în mistica cinema-ului-ca-magie.

M-am bucurat să aflu că volumul premiat la ediţia de anul acesta al concursului de manuscrise al USR este de proză scurtă. Bucuria însă n-a ţinut mult, căci Preţul corect, cartea de povestiri a Constanţei Roşoiu (n. 1978), este, în cele mai bune pagini ale sale, mediocră.

Primele patru pagini ale romanului te lasă năuc. E vorba de prima scrisoare a ei (Saşa) către el (Volodia) şi de prima scrisoare a lui către ea. Enunţuri cu viraje strînse, întorsături din condei făcute cu iuţeala sclipitoare a păstrăvului, un strop de sibilinism melancolic, o discretă ambiguitate a plasării în timp.

Ce citesc Romney şi Obama? Care sînt cărţile care i-au format pe cei doi principali candidaţi la preşedinţia americană? Mai multe ziare americane au încercat să facă un profil intelectual al celor doi din perspectiva bibliografiei parcurse. Barack Obama ar fi un „devorator de cărţi“, ne asigură Time.

Ca şi anul trecut, ca acum doi ani şi cam de cînd a început celebra criză mondială care e vinovată pentru orice (indolenţă, prostie, indiferenţă, nepricepere, rea intenţie etc.), Festivalul Naţional de Teatru a stat sub semnul incertitudinii financiare şi doar încăpăţînarea organizatorilor a făcut ca această ediţie să existe.

Dacă m-aţi întreba care este romanul – dintre toate romanele scrise vreodată – pe care mi-aş fi dorit să-l scriu, răspunsul ar fi (luna asta, cel puţin): Piaţa Diamantului de Mercè Rodoreda. Nu Don Quijote, nici La umbra fetelor în floare, nu Învierea, nici chiar Memoriile lui Hadrian sau Străveacul.

Pentru John Joseph Lydon – puteţi să-l numiţi la fel de bine Johnny Rotten –, drumul de la anarhie la untul pe pîine a trecut prin una dintre cele mai interesante formaţii din epoca de după pulverizarea zgomotoasă a Sex Pistols-ului şi a genului muzical căruia i s-a circumscris. Public Image Ltd. e numele ei.

De obicei, regizorii Bond-urilor au fost nişte simpli administratori de manej sau şefi de şantier, şi nu nişte artizani interesaţi de fineţuri. Skyfall este primul episod regizat de un artizan cu pretenţii – Sam Mendes. Şi lucrul acesta sare – plăcut – în ochii apreciatorului sau apreciatoarei de cinema.

Cuba continuă e o declaraţie de dragoste în cuvinte şi imagini, nu are o agendă. Or, această lipsă de interes pentru temele mari şi preocupare pentru (supra)vieţuirea cotidiană încarcă paginile, deopotrivă cu text şi cu fotografii, de o mare înţelegere a acelei lumi.

În 1997, britanicul Peter Hobbs era proaspăt absolvent de Oxford şi se pregătea pentru o carieră diplomatică în Orientul Mijlociu. Omul însă a ţinut să dea mai întîi o raită prin Pakistan – aşa, de amorul aclimatizării –, lucru ce avea să se termine prost, cu o boală grea, de care nu avea să scape decît după ani lungi de suferinţă şi solitudine.

Inaugurarea, la Berlin, a unui memorial al Holocaustului împotriva populaţiei sinti şi rome redeschide această veche controversă culturalo-lingvistică. Avem voie, măcar în contextul onorant comemorativ, să vorbim despre „ţigani“? Putem pronunţa acest cuvînt de vreme ce a căpătat, cu timpul, o rezonanţă injurioasă?

Wim Vandekeybus este un fenomen. Luciditatea analitică a artistului flamand devine performativă într-o formulă complexă, vădit ironică. Cel mai recent spectacol, booty Looting, a fost prezentat în cadrul eXplore dance festival care merită pentru acest lucru multe mulţumiri.

Nici un poliţist n-ar fi îndrăznit în urmă cu un an să bubuie cu pumnii şi picioarele într-o uşă din Hotel Universal la ora 6 dimineaţa. Pe atunci, în primii ani după 1990, studenţii din Universitate şi mai ales cei de la Litere care conduceau Liga erau lăsaţi în plata Domnului.

Am trăit mereu frustrarea de a nu fi crescut odată cu Dead Can Dance. Am cumpărat majoritatea albumelor lor retroactiv, cînd trupa era deja un nume, mi-a fost recomandată mai mult decît am apucat să o recomand eu, n-am simţit bucuria de a o descoperi cînd nimeni nu auzise de ea şi de a o da mai departe.

Alături de regizorul italian Matteo Garrone, regizorul şi actorul Elia Suleiman – descris adesea de presă ca un Buster Keaton palestinian sau ca un Jacques Tati din Nazaret – a fost, anul acesta, invitat de onoare al Festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest“.

Mircea Cantor nu mai are nevoie de România. România îl urmează însă, orice ar face el, artist al lumii, care, la 35 de ani, ascultă cu un zîmbet de adolescent victorios cum ministrul francez al Culturii îi mulţumeşte la vernisajul expoziţiei personale de la Centrul Pompidou că, în urmă cu 15 ani, a plecat din ţara sa şi a ales Franţa.

Invitat la Montréal pentru a preda la universitatea UQAM, descopăr expoziţia World Press Photo şi pătrund sceptic în sălile care o adăpostesc. La Paris, vecin cu unul dintre reputatele locuri ale expansiunii fotografice actuale, am ratat numeroase expoziţii, dar aici îmi interzic o asemenea neglijenţă.

Cîştigător al concursului de debut al Editurii Cartea Românească de anul trecut, romanul teoreticianului muzical Andrei Pogorilowski are un personaj relativ asemănător cu cel din romanul fostului violonist Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului, roman apărut tot în acest an şi la aceeaşi editură.

Te duci cu gîndul mai întîi la Metropolis (SF-ul din anii ’20, apărut şi ca roman, şi ca film mut): oraş futurist, oameni blocaţi în relaţii neomeneşti, criză a societăţii viitorului etc. Era stranie povestea de acolo, dar nu exagerat – SF vintage, ce să-i faci!

Publicul librăriilor se infantilizează. E o tendinţă nouă, descoperită în urma unui studiu realizat de Buchreport, o publicaţie specializată editată de Asociaţia Editorilor şi Librarilor din Germania. Tendinţa – ilustrată de evoluţiile pieţei de carte din ultimul deceniu – poate fi depistată şi în alte ţări din Europa occidentală.

Spectacolul Platonov în regia lui Alexandru Dabija este unul normal. Normalitatea lui variază însă în funcţie de reper. Într-un peisaj teatral profesionist, în căutare de limbaje/teme/estetici/interpretări noi, Platonov ar reprezenta normalul. Universul teatrul românesc este însă diferit de această situaţie ideală.

N-aş putea băga mîna în foc că unul dintre cei trei autori ai satirei antişaizeciste din 1992, Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, ar fi fost Alexandru Muşina (ceilalţi doi fiind, desigur, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu). N-aş putea băga mîna în foc nici că Jolán Benedek ar fi, cum cred unii, Muşina tout craché.

În august 2009, tot ceea ce numisem indie pînă atunci se topea uşor-uşor într-o pastă în care cocoşeala şi melancolia, două dintre invariabilele care i-au determinat şi condiţionat itinerariul, nu mai reuşeau să spună mare lucru într-un peisaj eliberat din ce în ce mai mult de imperativele canalelor oficiale de diseminare.