„Televiziunea adînceşte criza culturală“ – interviu cu regizorul Matteo GARRONE
A fost asistent de imagine, înainte de a se apuca de pictură, apoi de regie. Matteo Garrone (n. 1968) a regizat Gomorra (2008) şi Reality (2012), ambele distinse cu Marele Premiu la Cannes. Filmul Reality a fost proiectat cu ocazia Festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest“.
V-aţi născut într-o familie de artişti. Cum v-a influenţat acest lucru pasiunea pentru cinema?
Am avut norocul să trăiesc într-un mediu special: mama era fotograf, tata – critic de teatru şi scriitor, apoi părinţii mei s-au despărţit, iar partenerul de viaţă al mamei mele a fost director de imagine. Am crescut în teatre, mă duceam la fiecare spectacol şi, înainte de a fi regizor, am fost pictor. Caravaggio are un loc aparte în viaţa mea, dar eu m-am lăsat de pictură în urmă cu 17 ani, pentru că nu pot face două lucruri deodată. Cînd pictam, făceam mai multe straturi de culoare, căutînd o nuanţă specială. Acelaşi lucru l-am aplicat şi în cinema. După primul meu film am continuat să pictez doar duminica.
Se vorbeşte de o criză a culturii. Cum se reflectă aceasta în Reality?
E absolut evident că trăim o gravă criză culturală, iar televiziunea contribuie la adîncirea crizei. Reality vorbeşte despre relaţia omului cu televiziunea şi mai ales cu programele care dau posibilitatea unora de a deveni celebri. E ca la loterie, poţi deveni norocos peste noapte. Acesta este doar unul dintre aspectele filmului. Pentru personajul meu, jucat de Aniello Arena, televiziunea este ca un certificat de naştere, doar cînd pătrunde în studiourile de televiziune el există cu adevărat. Pentru el, ceea ce se întîmplă pe ecran devine mai adevărat decît ce se întîmplă în viaţă. Reality nu e, după părerea mea, doar un film despre riscurile celebrităţii. Pentru personaj, în cele din urmă, nu e important decît să fie la televizor, nici nu mai contează emisiunea la care aspiră. Se ambiţionează să intre în legătură cu divinitatea, pe care o asociază cu televiziunea. Mai mult decît un film despre televiziune, aş spune că Reality e un film despre public.
Aniello Arena este un actor de teatru bun şi are o biografie aparte. Cum aţi lucrat cu el?
Aniello Arena lucrează de 12 ani într-o trupă de teatru dintr-un penitenciar. Mulţi spun că este un actor neprofesionist, dar eu îl consider un actor complet pentru că a avut un succes imens cu turneele pe care le-a făcut cu piese excepţionale şi foarte grele. Să nu uităm că a stat 20 de ani în închisoare şi acest lucru m-a făcut să mă ataşez foarte tare de el. E o mare forţă. Ziua filma, iar seara se întorcea în detenţie.
Ce reacţie a avut cînd a văzut filmul?
A fost foarte fericit şi a simţit că i-a reuşit personajul, iar filmul i-a dat ocazia să-şi confirme talentul ca actor. I-a plăcut Reality foarte mult.
Spuneţi că filmul este o fabulă. Unde s-ar situa graniţa dintre fantezie şi realitate?
Cred că impactul lor vizual, imaginea, trasează graniţa dintre cele două. Eu am lucrat ca asistent de imagine o perioadă, iar experienţa aceasta este pentru mine una profund emoţională mai ales în relaţia cu personajele mele sau cu planurile secvenţă. Orice poveste din film, dacă vorbim în cazul acesta despre Reality, se traduce vizual prin cîteva elemente faţă de care realitatea nu ar părea credibilă. De asemenea, ca regizor, trebuie să fii aproape de actori, pentru că o cameră de filmat e o experienţă unică care îi implică pe toţi cei din platoul de filmare.
Aţi avut ocazia să vedeţi filme româneşti recente?
Din păcate, nu am văzut decît filmele lui Cristian Mungiu. Am văzut 432 şi mi-a plăcut foarte mult căci, prin transpunerea cinematografică a unei drame personale, Mungiu realizează portretul unei societăţi. După mine, filmul e o metaforă. Mi-a plăcut la fel de tare şi După dealuri, care reuşeşte să ilustreze conflictul uman şi problema binelui şi a răului. E un film extraordinar de puternic, îmi place enorm şi felul în care Mungiu îşi filmează personajele. E un gen de cinema care mă impresionează.
interviu realizat de Roxana CĂLINESCU
