Pitici monumentali
● Hobbitul: O călătorie neaşteptată / The Hobbit: An Unexpected Journey (SUA, 2012), de Peter Jackson.
Hobbitul: O călătorie neaşteptată e primul episod dintr-o a doua trilogie cinematografică (după Lord of the Rings) derivată din literatura lui J. R. R. Tolkien, regizată (ca şi LOTR) de Peter Jackson şi echivalabilă (în funcţie de gradul de inocenţă/experienţă al privitorului vizavi de căile Hollywood-ului) fie cu un act de expandare a Universului de către Demiurg, fie cu simpla extindere a unui parc tematic gen Disneyland (aici, Tolkienland) sau cu simpla repliere pe teren sigur a unui regizor-artizan limitat, după un eşec precum The Lovely Bones (2009). În orice caz, romanul tolkienian ecranizat de data asta nu mai e o epopee (cum era LOTR), ci doar o simplă (adică scurtă) aventură; decizia de a-l dilata la dimensiunile unei trilogii e mai uşor de pus pe seama cupidităţii decît pe seama fidelităţii.
Partea de expoziţiune (în care eroii doar se pregătesc pentru aventură) e gestionată atît de tacticos încît, vorba lui Todd McCarthy de la Hollywood Reporter, e ca şi cînd filmului Vrăjitorul din Oz „i-ar fi luat aproape o oră numai ca să-şi scoată personajele din Kansas“. Ora respectivă e dedicată unei pastorale/feerii cu pseudospecific englezesc, combinînd împrumuturi din cultura edwardiană (manierele şi o parte din vestimentaţia hobbitului Bilbo Baggins) cu o evocare generală a folclorului celtic (gnomi cu accente scoţiene izbucnind în hai-ho-hai-ho-uri cînd melancolice, cînd frust-voioase). La capătul acestor preparative lălăite, eroii – Bilbo (cu 60 de ani mai tînăr decît în LOTR şi jucat nu de Ian Holm, ci de Martin Freeman), vrăjitorul Gandalf (Ian McKellen) şi o dirty dozen de (de fapt, 13) gnomi războinici (buluc de nasuri protuberante şi de bărbi încîlcite din care nu ies în evidenţă cine ştie ce individualităţi) – pornesc, în sfîrşit, în misiunea lor de recuperare a unei pietre preţioase din bîrlogul unui dragon. Două ore mai tîrziu, cînd se termină filmul, eroii sînt tot departe de bîrlogul dragonului, dar între timp s-au conturat destule mistere şi conflicte secundare (un necromant malefic, o pădure bolnavă, un orc ciung care i-a jurat răzbunare unuia dintre gnomi) încît faraonica arhitectură epică proiectată de Jackson (trei episoade de cîte aproximativ trei ore) să capete măcar o aparenţă de justificare.
Cu tot faraonismul, tonul e mai mult amiabil decît grandios. O altercaţie cu trei troli stupizi (cu accente cockney), care-i pun la proţap pe gnomi, e scrisă şi pusă în scenă ca un episod de comedie burlescă. La fel şi coborîrea eroilor în regatul subteran al goblinilor, al căror rege (cu bărbia atîrnîndă ca un testicul) dă să se lanseze, la un moment dat, într-un număr muzical (practic cel de-al treilea din film, după cîntarea gnomilor de dinaintea plecării la drum şi după demonstraţia lor de spălare coregrafică a vaselor). Publicate între 1937 şi 1955, hobbiţiadele literare ale lui Tolkien au figurat printre textele sfinte ale „contra-culturii“ şaizeciste, iar Jackson (a cărui filmografie de dinainte de LOTR – Braindead, Heavenly Creatures, Forgotten Silver – se caracteriza şi printr-un anumit apetit pentru subversivitate) rămîne îndeajuns de hip încît să celebreze această asociere prin vreo două aluzii voalate la consumul recreativ de droguri. Că, pe de altă parte, Jackson nu e destul de hip, o dovedeşte siropul vizual prerafaelit al secvenţelor plasate în Rivendell, citadela elfilor (pe-atît de aristocratici pe cît de proletari sînt gnomii şi pe cît de lumpeni – trolii), unde eroii noştri sînt invitaţi să-şi refacă puterile mîncînd foi de salată sub o lumină mieroasă, în acorduri de harpă şi fluier. Vechi cunoştinţe din Stăpînul inelelor, precum Galadriel (Cate Blanchett) şi Saruman (Christopher Lee), sînt acolo ca să le dea bineţe fanilor, şi însuşi paznicul inelului din LOTR, Gollum (un desen animat creat pe computer pornind de la prestaţia înregistrată a unui actor real – Andy Serkis), îşi face apariţia mai tîrziu (în altă parte), ca să-l provoace pe Bilbo la un concurs de ghicitori. Felul neo-expresionist în care e conceput personajul Gollum (această znamenie chinuită e însuşi spiritul personajelor lui Peter Lorre, conjurat prin magia cinematografului digital) rămîne una dintre gloriile seriei, iar secvenţa cu el ridică nivelul programului de aventuri de-aici – un program altminteri rutinier – ceva mai aproape de nivelul mito-poeziei. În rest, stînci antropomorfice care învie ca să-şi dea capete în gură şi alte itemuri regulamentare din meniul cinema-ului fantasy. N-am văzut Hobbitul într-o sală adaptată la noua tehnologie de filmare (3D plus 48 de fotograme pe secundă) experimentată de Jackson în cadrul acestui proiect, aşa că n-o pot comenta (comentariile pe care le-am citit, preponderent negative, subliniază aspectul neaşteptat de „televizual“ sau de „VHS-istic“ al imaginii), dar, într-o prezentare „tradiţională“ (24 de fotograme pe secundă în 3D), camera lui Jackson (o cameră adesea virtuală) domneşte cu mai multă superbie ca niciodată asupra mirificelor peisaje neo-zeelandeze (şi ele îmbunătăţite pe computer).
