Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith!

● Atlasul norilor / Cloud Atlas (SUA, 2012), de Andy Wachowski, Lana Wachowski, Tom Tykwer.  

Cum bine-i şade unui film care portavocalizează noţiuni populare de déjà-vu, reîncarnare şi recurenţă eternă, Atlasul norilor a mai fost făcut o dată. Era în 1916, cînd D. W. Griffith, care deja rafinase cam tot ce se putea rafina în domeniul narării de acţiuni simultane prin montaj paralel (astfel încît tot ce se face azi pe frontul acesta, în cinema-ul popular – The Dark Knight Rises, ultima jumătate de oră din Argo, ba chiar şi Inception –, se face mai mult prin aplicarea cuminte decît prin rafinarea suplimentară a modelului pus la punct de el acum o sută de ani), revenea în cinematografe cu un montaj paralel de poveşti plasate în epoci diferite, din asocierea cărora reieşea că, de-a lungul întregii istorii a umanităţii, iubirea de semeni a dat lupte grele împotriva forţelor intoleranţei. În loc de patru, cîte erau în Intoleranţă, epocile vizitate în Atlasul norilor sînt şase: ele includ două viitoruri diferite – unul mai apropiat, Blade Runner-ian, şi unul mai îndepărtat, Mad Max-ist –, iar dintre trecuturile vizitate, nici unul nu e anterior orînduirii capitaliste.

Meteahna umanităţii nu mai e identificată, pur şi simplu, cu intoleranţa, ci cu exploatarea omului de către om (laitmotivul canibalismului circulă prin toate cele şase poveşti), iar iubirea pusă pe celălalt taler al balanţei e iubire cu brizbizuri New Age. Aceiaşi actori cunoscuţi şi foarte cunoscuţi (printre care Tom Hanks, Hugh Grant şi Susan Sarandon) apar în toate poveştile, unii dintre ei schimbîndu-şi sexul sau rasa de la o epocă la alta. Ţinînd cont şi de faptul că unul dintre cei trei regizori ai filmului, Lana Wachowski, e un fost Larry devenit Lana prin operaţie de schimbare de sex, recursul lor la vechile practici teatrale ale travestiului şi blackface-ului (sau yellowface-ului) se cere interpretat nu doar în cheie pop-mistică (totul e karma etc.), ci şi în cheie progresist-politică (date ca rasa şi sexul n-ar trebui tratate ca fiind sfinte sau scrise în piatră numai pentru că sînt naturale: ele sînt fluide, mutabile, transcendabile). Pe de altă parte – după cum indică şi protestele stîrnite de acest film – blackface-ul şi yellowface-ul sînt practici contaminate de îndelungata lor asociere cu rasismul cras (şi, în cinema, niciunde mai toxic decît la Griffith, în Naşterea unei naţiuni). Reorientarea lor progresistă s-ar putea să ceară un efort mai mare decît acela de a distribui, ca aici, o mulatră (Halle Berry) şi o asiatică (Doona Bae) în roluri de femei albe – două apariţii altminteri nu lipsite (mai ales a doua) de un anumit efect brechtian-destabilizant. Asta spre deosebire de unele dintre apariţiile deghizate ale celorlalţi actori – Hugh Grant pe post de căpetenie canibală, Tom Hanks pe post de păstor postapocaliptic –, care mai degrabă trag filmul în vecinătatea mascaradelor trupei Monty Python (din The Meaning of Life, 1983) sau ale lui Mel Brooks (din History of the World, 1981). Cel puţin o parte din machiaje şi din compoziţiile actoriceşti (de pildă, accentele cu care vorbeşte Hanks în ipostazele lui de lup de mare din secolul al XIX-lea, respectiv de romancier englez contemporan cu apucături huliganice) sînt aproape la fel de şarjate caricatural ca în saltimbanciadele lui Brooks şi ale trupei Python, deşi, dintre cele şase segmente care compun Cloud Atlas, numai unul (cel plasat în 2012) are un ton ce poate fi calificat cu certitudine drept intenţionat-comic. După toate aparenţele, alte segmente tind, cîtuşi de puţin parodic, spre genuri precum thriller-ul şaptezecist-conspiraţionist (à la Alan J. Pakula – The Parallax View, All the President’s Men) sau sci-fi-ul cu clone-care-sînt-şi-ele-oameni, iar rezultatele sînt calificabile drept, pur şi simplu, de duzină sau de mîna a treia. La cît de oarecare e sci-fi-ul de-aici (pistolade cu lasere care fac piu-piu, pe pasarele suspendate între zgîrie-nori), e greu de crezut că Lana Wachowski şi unul dintre coregizorii ei de-aici (fratele ei) Andy Wachowski, sînt aceeaşi echipă care a făcut The Matrix, în timp ce cel de-al treilea regizor al lui Cloud Atlas, germanul Tom Tykwer, a avut cîndva o reputaţie de stilist (Aleargă, Lola, aleargă).

Cloud Atlas e o ecranizare după romanul omonim (din 2004) al britanicului David Mitchell, care e un maestru al pastişei literare: fiecare dintre segmentele non-SF ale romanului e un text literar specific epocii în care e plasat şi inclusiv lumile SF se definesc, la fel ca toate celelalte epoci (şi medii sociale) vizitate, fiecare prin propriul limbaj. Dialogurile filmului au păstrat ceva din diversitatea asta lexicală, dar transpunerile cinematografice ale celor şase segmente le reduc pe toate la aceeaşi stilistică, şi anume la acelaşi „grad zero“ al clasicismului hollywoodian, unde orice secvenţă, indiferent dacă a fost regizată de Tykwer sau de fraţii Wachowski, ar fi putut fi regizată la fel de bine sau de rău de către un comitet internaţional al anonimilor care fac filme pentru Hallmark Channel.