TÎLC SHOW

Senzaționalismul care ne-a impregnat și cele mai intime fibre ale ființei ne aruncă lejer pe panta cifrelor. Trăim într-un amestec de ficțiune, din miile de ore de filme și seriale pe care le înghițim zilnic, și o realitate încețoșată de alte mii de ore de știri, comentarii, scandaluri de rețea socială, miliarde de poze și mesaje.

Ca să ne facem un pic mai suportabilă situația în care ne aflăm, poate n-ar strica să relativizăm puțin lucrurile. Să ne gîndim, de exemplu, la ceva ce putea fi și mai rău.

Mă gîndesc că poate îmi plac săpăturile arheologice pentru că sînt o metodă de a fi afară și înăuntru în același timp.

În vremuri extreme, omenescul se tulbură și pentru că raportul firesc dintre cunoaștere și necunoaștere se răstoarnă complet.

Tradiția antică a Ștafetei Torței Olimpice, cu pornire din Olympia, a fost reluată în anul 1936, cu ocazia JO de la Berlin.

Un examen de umanitate rațională picat ne poate înroși obrajii multe generații, iar.

Plini de emoție și gata să ne schimbăm părerile în funcție de cum bate vîntul, sîntem gata să ne năpustim pe foștii noștri „dragi români“ care se-ntorc acasă.

Indivizii care rămîn pe deplin liniștiți par a fi mai rari, iar dintre ei unii doar bravează, alții se ascund sub masca unui cinism de circumstanță și foarte puțini par a fi cu adevărat înțelepți.

Mulți citesc romane scrise în ultimii cîțiva ani, zece sau douăzeci. Se citesc traduceri – uneori apărute sincronizat cu originalul – ale unor autori britanici sau americani de care uneori nici nu știm că sînt mai tineri decît noi.

Una dintre cele mai josnice trăsături ale speciei umane este înclinația de a profita de dezastre, tendința de a specula spaimele semenilor, irepresibila chemare de a te folosi de vulnerabilitățile celorlalți în vremuri grele pentru cîștigul tău.

Doar impresia că pornise din Spania a dat numele (fals) uneia dintre cele mai devastatoare pandemii din istorie. Puterea impresiei… În istorie și nu numai.

Pandemia asta va testa puternic fricile primare, fricile întemeiate și pe cele imaginare. Frica de boală și de moarte. Teama pentru cei apropiați ție.

Efectele de toate soiurile sînt prezente și la noi, aici, în România. De la cele cît se poate de fizice, concrete, pînă la cele profund psihologice.

Tipul acesta de individ a continuat să se manifeste sporadic, în diverse momente fierbinți ale istoriei post-decembriste, de exemplu, înainte de fiecare rundă de alegeri, pe la unele dintre mineriade, în vremea bombardării Serbiei de către americani.

Publicul sună altfel, la liceu. Zumzetul, aplauzele și rîsul parcă sînt mai puțin artificiale. Clădirile liceelor au și ele ceva nemaiîntîlnit, ca muzeele. Universuri concentraționare dichisite.

O asemenea carantină este, de fapt, un exercițiu al libertății. Nu te confrunți cu virusul (căci te dai la o parte din calea lui) și ajungi să te confrunți cu propria libertate.

Nu am rezistat tentației de a profita de luna martie pentru a mai pune accentul pe încă o personalitate feminină care a marcat istoria României: Maria Tănase.

Ce ne deosebește și ne face oare altfel pe noi, femeile, fetele, mamele, bunicile? O rețea de sprijin.

Să zicem – atenție, e doar un joc al imaginației! – că unele dintre poveștile care circulă în corpul obez al teoriei conspirației sînt reale.

Continui povestea începută săptămîna trecută, despre acel binecunoscut personaj din rîndul comunității schiorilor, pe numele său cel mai probabil – Carp, care a fost văzut prin mai toate stațiunile importante de schi din lume.

Pe Lună se află azi 100-150 de tone de cultură materială terestră – arheologii au numit-o deja cultura Apollo.

Atîta timp cît încleștările dramatice de pe scena publică românească nu își pierd trăsătura comică, totul este așa cum trebuie să fie.

Ceea ce fascinează la personajul Marthei Bibescu e felul unic în care a reușit să fie ea însăși, amprenta personală pe care a izbutit să o lase în istorie.

Orice posibilă raționalizare la mîncare, gaz și electricitate, restricții de circulație, de acces vor trezi în mulți dintre noi reflexe vechi. Diferența majoră va fi, desigur, libertatea de expresie, cînd vei putea spune, scrie și posta ce vrei.

Încercați să vă amintiți starea pe care o aveți atunci cînd urmăriți un reportaj, un documentar, o știre despre România.

E un tip cu o vîrstă nedefinită, mai degrabă înaintată, fără să arate însă deloc bătrîn, subțire și sportiv, galant, dar destul de solitar.

Unul dintre cele mai rare obiecte romane descoperite vreodată e cornetul de zaruri. Cornet e un fel de a zice, el fiind, de fapt, un turnuleț (foto – în latinește i se zicea pyrgus sau turricula) găsit în villa romană de lîngă Vettweiß-Froitzheim în Renania de Nord-Westfalia (azi la muzeu în Bonn).

De foarte mulți ani, am băgat de seamă că jurnalismul sportiv de la noi devine un fel de raport contabil servit anume pentru a stîrni pasiuni în sufletele consumatorilor.

Sinceritatea materialului însă, a fost afectată cînd fibrele de mătase folosite au fost înlocuite cu cele de bumbac sau cu și mai mincinosul poliester.

Cine n-a mîncat așa ceva în creierii nopții sau la patru dimineața n-are de unde să știe cum e gustul nopților pierdute în marile orașe.

În funcție de cît de „bine realizat“ e spectacolul pe care-l vezi, îți mobilizezi resursele de empatie. Compasiunea, în doze oricît de mici, ne încălzește măcar umbra sentimentului că mai sîntem ființe umane.

Se spune că, dacă ai o pereche de schiuri în mînă, n-ai nevoie de bilet de autobuz. Nu la noi, ci în valea Ötztal din vestul Austriei.

Voi fi acuzat că îi ponegresc, dar cît să mai amîn acest articol despre interesul pentru arheologie al lui Isaac Asimov, Gellu Naum și Arthur Conan Doyle?

Care este „evenimentul“ despre care toată lumea discută și care este marele scop atins? Vorbește toată lumea despre Brâncuși sau despre Irina Rimes? Oare ministrul aude ce se vorbește?

Cu dedicație pentru toți europenii, dar nu numai, în Anul Beethoven 2020, cînd se împlinesc 250 de ani de la nașterea muzicianului.

Bătrînețea aia senină și înțeleaptă, schema asta din basme și povestiri fără nuanțe nu are sens, nu există.

La om, umflarea în pene înseamnă o supraacumulare de arțag. Drumul spre tîmpire devine larg deschis.

Poate că nu sîntem la nivelul occidentalilor în ceea ce privește grija față de om, dar cu siguranță ne-am apropiat de ei la capitolul îngrijorărilor de toate felurile.

Dacă ar trebui să aleg din antichitate un înger păzitor al arheologiei, n-aș avea cum să evit ca acest înger să fie megieș cu Nabucodonosor.

Cînd te întîlnești cu un gînditor precum Hannah Arendt, cînd te simți captivat de ideile ei, cînd lectura cărților ei te face să te gîndești intens, febril chiar, la ceea ce se întîmplă pe lume, nu-ți poți reprima pornirea de a căuta printre rîndurile ei ceva ca un mesaj anume transmis țării tale, timpului tău, compatrioților tăi, de nu cumva chiar ție însuți.

Henric al VIII-lea a fost plăcut impresionat de portretul viitoarei sale soții și a semnat contractul prenupțial fără să stea pe gînduri.

Se întîmplă ca, atunci cînd ești bolnav, încins de o vagă febră, cocoțat în vîrful patului într-o mare de șer-vețele și teancuri de cărți pe jumătate citite, să ai niște revelații.

Așa cum nu ne trece prin minte să renunțăm la vreunul dintre elementele care ne construiesc identitatea, exact așa n-o să renunțăm nici la bătaia administrată femeii.

Sînt semne că un spirit rău continuă să fie prezent în societatea noastră (cum ar putea lipsi?). L-am exorcizat de acolo de unde era foarte la vedere și părea bine întrupat, dar, așa cum îi e obiceiul, și-a făcut apariția prin alte părți.

Una dintre lecțiile fundamentale ale arheologiei este că oamenii nu au devenit complicați acum 20 de ani. Erau deja așa acum 20.000 de ani.

Fără britanici, cred că UE va fi înclinată să comită erori în politica externă (mai ales în relația cu Rusia, căreia va începe să-i facă concesii, dar și în relația cu SUA, de care se va răci, cel puțin atîta timp cît acestea vor fi conduse de Trump), cred că șansele pentru o debirocratizare a Uniunii scad vertiginos și, financiar vorbind, cred că pierderea celui de-al doilea contributor net la uriașa mașinărie care, pînă una-alta, ne dă și nouă bani nu are cum să fie de bine.

Pe lîngă umorul englezesc, un tip aparte de umor, pare că istoria evidențiază uneori și un tip aparte de alegeri pe care le fac englezii. Stranii. Cumva de-a-ndoaselea. Cumva anapoda.

Poate i‑om lăsa pe oamenii maro să ne lucreze pămîntul, să ne ridice casele, dar dumnezeul nostru rasist n-o să permită mînuțelor negre să frămînte coca pîinilor noastre de societate albă, rurală, din care mă autoexclud.

Mereu se plîng, avînd grijă să facă asta cît mai zgomotos, de faptul că rezistența la schimbare e enormă pe-aici.

Întrebarea pe care mulți și-o pun este ce a determinat-o pe respectiva judecătoare să dea o asemenea sentință și o asemenea motivare.