TÎLC SHOW

Cum am putea ști care era atitudinea societății față de infirmitate în preistorie?

Cele două domenii, politica și jurnalismul, sînt siameze, iar trecerea de la unul la altul, cu întregul pasiv și activ dobîndit, nu pare deloc abuzivă electoratului.

Privești cerul sau oceanul ca să te bucuri de nuanțele lor superbe, nu să te întrebi de unde provin.

Reacția aspră vine dintr-un mecanism de apărare, o protecție în fața fricii ascunse, în fața propriei îmbătrîniri.

Argumentul de anul trecut al celor de la RADET, că iarna a început devreme și a fost lungă și grea, nu mai e valabil și anul ăsta.

Uneori te întrebi ce e, de fapt, mai fascinant în acest mit: zborul sau căderea?

Mă gîndesc să încep o campanie publică pentru regăsirea liniștii, a tonului coborît, a volumelor mici.  Ar fi, cred, „tare“. Dar nu știu cum să o fac să nu fie prea zgomotoasă.

Pentru a evita un eventual furt, cu vasul care se presupunea că ar fi dus diamantul din Africa în Marea Britanie a fost trimisă o piatră falsă. Adevărata bijuterie brută și extrem de valoroasă a fost expediată printr-un colet poștal securizat. A ajuns în deplină siguranță.

Ziua în care ai intrat pe o ușă și nu te-a mai observat nimeni. Clipele în care ai vrut să fii haios și peste poate de deștept, dar ai început să te bîlbîi la poantă.

Undeva, cîndva, în mințile noastre s-a produs o mutație adîncă. Literatura s-a detașat complet de tot ceea ce numim „lume concretă“.

Cineva cu mintea luminată spunea odată că „Facebook-ul e ca sovietele“. Sînt precum acele consilii ale oamenilor muncii care-i judecau pline de indignare pe dușmanii poporului, în vremea comunismului.

Arheologia nu are, desigur, ca obiective descoperirea de comori sau de morminte ale oamenilor celebri. Dar poate și trebuie să contextualizeze probleme de interes public.

De curînd, s-au împlinit 60 de ani de la decesul lui Albert Camus. Este extrem de ciudată posteritatea acestui scriitor, premiat cu Nobel și aureolat cu un înalt prestigiu moral.

Cei mai mulți dintre soldații din Divizia Montană 10 erau chiar schiori, alpiniști, pădurari sau ghizi montani.

Pentru că oricum n-aveai ce face, și oricum era un vis. Pentru că în viața reală nu ți s-a întîmplat așa ceva și, oricum, nu știi cum ai fi reacționat.

Luni în șir de-acum încolo, pînă prin aprilie, o să ai parte doar de zloată, cețuri înecăcioase, frig, cer plumburiu. Totul se sfîrșește după Sfîntu’ Ion.

Epocii o să-i zică, poate, „Plastacic” și va fi relevantă și dată de exemplu pentru nesimțirea populațiilor de Homo sapiens din acele timpuri.

Nu știm dacă la Tomis cineva l-a ținut minte pe Ovidiu după moartea lui (în 17 sau 18 d.Hr.). Prima informație sigură despre un interes retrospectiv al constănțenilor pentru marele exilat este din secolul al XVIII-lea.

Poate că singurul lucru cu adevărat fascinant în starea de lucruri a lumii de azi sînt dilemele ei morale care, mai toate, provin din victoria definitivă a relativismului asupra creierului euro-american.

Comerțul, intens chiar, cu zăpadă era ceva obișnuit în acele vremuri. Furnizorii aduceau marfa cel mai adesea din Munții Abruzzi, pe măgari.

Viața, pînă la moarte, se sprijină pe miracole din astea mici și pe gesturi necesare.

Ai dat click, stimate cititor, să afli secretele? Ai vrut neapărat să vezi ce rețete miraculoase se-ascund acolo? Ai mușcat ca șalău’! I-ai făcut numărul baban de cititori „influensărului“ cu pricina.

Dădeam din labe, pe spate, și am fost oprit din înot. Ce să vezi, cineva îmi spune: „Nu pleosc, nu pleosc!”

Sînt două feluri total diferite de oameni. Unii cu filozofia lui „a fi”, alții cu gîndul la „a avea”. Despre cei cu „a avea” nu prea știu ce să zic. În schimb, cei cu „a fi” mă fascinează.

La capătul celălalt al explicației sînt, de fapt, ceilalți oameni din metrou, de obicei educați, simpatici și curioși. Printre ei (deși nu așa simpatici) se află chiar și specialiști din alte discipline științifice, interesați de această „traducere“ ca să poată fi realmente interdisciplinari, așa cum toți ne dorim (de Crăciun) să fim.

La început de 2020, pot anticipa un singur lucru: anul acesta, sentimentele patriotice ne vor fi puse la încercare. Se împlinește veacul de la Trianon și mă aștept ca provocările celor care socotesc că au pierdut la masa păcii de atunci se vor înmulți.

Puștiul era nimeni altul decît Elvis Presley. E aproape în zadar să subliniem, deci, că vorbele proprietarului magazinului, care era și vînzător, pe nume Bobo Forrest, s-au dovedit a fi mai mult decît adevărate.

De Crăciun îmi doresc să fiu dăruit. Inspirat. Adică vreau mult prea multe. E o golănie, obrăznicie, impertinență.

Sistemul era unul de inspirație sovietică. După 1989, aveam să aflăm din memoriile lui Mihail Gorbaciov că el însuși, împreună cu soția sa Raisa, au locuit în tinerețe în acest fel, la comun cu alte familii. În Uniunea Sovietică era o formulă de trai foarte răspîndită.

Cunoaștem un singur traducător din limba dacă din antichitate. De-atunci, firește, numărul lor n-a crescut. Două vorbe deci despre descoperirea arheologică care ne-a dat cîteva detalii despre acest îndepărtat patron al celor care fac azi traduceri în și din română.

Sînt dintre cei care regretă excesiva secularizare a lumii moderne pentru că văd în creșterea indiferenței religioase un avans al ignoranței.

Mi-aș fi dorit teribil să fac și eu o altfel de școală, să mă evalueze individual cineva, să mă treacă în grupa de visători, de cititori, de pictori de case maro cu pomi verzi pe lîngă ele și să nu mă chinuie cu algebra și analiza matematică din care nu am rămas cu nimic.

Trăiești un gol mai greu decît un vapor cu cala plină de nicovale. O absență care te apasă pînă la strivire. Nu știi ce lipsește.

O mare grozăvie am trăit zilele trecute, cînd l-am întîlnit prin Universitate pe colegul de la Literatură Veche, Noe Baghet, provenit din generația mea de „decreței“.

Te însoțește în frămîntat făina și uleiul doar capul.

Primarul, jovial, același din 1990, trecut pe la toate partidele, i‑a invitat în biroul lui, insistînd că el îi primește, deși ei nu-l anunțaseră că vin.

Sîntem, teoretic, mult mai puțin activi în week-end, dar atunci producem cel mai mult gunoi.

Noi, cei care vrem o Românie tot mai europeană, vom mai avea de luptat cu antioccidentalii autohtoni, ci cu prostia și cu incompetența românească. Și s‑ar putea să fie mai greu de învins! S-ar putea să ne ia mai mult de 30 de ani…

Frig în oase, în locuințe, în suflete.

O să ne facem mici cadouri, iar pe mine mă va întrista cînd și cînd realitatea ailaltă, lăsată de izbeliște într-o Dobroge de copilărie pustiită.

E ca și cum un pictor cu puteri fantastice ar ridica o cortină de peste zilele care te amuțesc și te inspiră.

Am tot observat de-a lungul vremii că o bună parte din străzile orașelor noastre sînt, de fapt, fundături. Nu duc nicăieri, se închid pur și simplu. Nu știu dacă e o problemă care dăinuie mai din vechime, dacă e vreo tradiție de cine știe cînd, dar știu că fenomenul poate fi astăzi remarcat mai ales în zonele de blocuri construite pe vremea lui Ceaușescu.

O discuție despre gustul artistic în antichitate e dificilă în primul rînd pentru că arta veche habar n-are de primatul esteticului. Ea face ceva. De pildă, împlinește un ritual, instaurează un spațiu civic sau sacru, negociază prestigiul individual.

De cîte ori ați repezit un prost, fie și un prost rațional, pentru că v-a plictisit sau v-a dat impresia că vă pierde timpul? De cîte ori v-ați îndepărtat în grabă de cîte unul care bătea cîmpii? De cîte ori v-ați lămurit din două vorbe că omul din fața dumneavoastră nu știe nimic și ați făcut rapid stînga-mprejur? Ei bine, este posibil ca, tot de atîtea ori, să fi ratat ceva de mare importanță.

Regele Mihai I a avut un rol atipic, mai ales pentru că istoria i-a rezervat unul de acest fel. „Împrejurările au dictat totul”, așa cum mărturisea chiar Majestatea Sa, iar „împrejurările sînt mai tari adesea decît oamenii”, afirma tot regele. Toate tipurile de împrejurări, în acest caz, de la cele familiale pînă la cele politice, atît naționale, cît și internaționale.

M-am tot gîndit ce i-aș putea răspunde unui străin care m‑ar întreba cum e poporul român, ăsta al nostru. Ce l-ar face diferit de albanezi, de bulgari, de unguri. Sau de cehi.

Strigă. Spune vrute și nevrute. E ca o a doua umbră. Te urmărește și dă din gură. Deseori te arată cu degetul în modul cel mai nepoliticos. Sau îți adresează gesturi obscene, care nu pot fi traduse, aici, în cuvinte. Umbra asta se scălămbăie, grohăie și face ca toți dracii, zici că e posedată.

Despre Etna se mai poate spune că nu omoară niciodată pe nimeni. Lava ei curge încet, ai timp să fugi din calea ei. Nu te omoară, dar în cele din urmă distruge totul în cale.

Scheletul ultimului rege medieval al Angliei a fost găsit de arheologi în 2012 sub asfaltul unei parcări din Leicester. Ideea căutării regelui acolo a fost a unui grup de amatori, dovadă că și input-ul nespecialiștilor ne este de trebuință.