Deși pătrunde în arena noastră intelectuală cu o „mică” întîrziere de șapte decenii, volumul lui H. Richard Niebuhr – Christ and Culture (1951), publicat la editura orădeană Casa Cărții (2021), în traducerea lui Teofil Stanciu și cu un riguros studiu introductiv datorat lui Daniel Barbu – are toate datele evenimentului editorial demn de acest nume. Textul moralistului de la Yale University – unul dintre cei mai influenți teologi americani ai veacului trecut – și-a construit o posteritate cu ecouri uneori polemice, dar niciodată stinse. Avem sub ochi o sumă de teologie a culturii, influențată de operele unor Paul Tillich, Karl Barth și Ernst Troeltsch, adică o descălecare germanică în universul evanghelic din SUA, căruia avea să-i confere, în freneticii ani postbelici, un binevenit certificat de maturitate doctrinară.

Cristos și cultura prezintă o gramatică situațională a relațiilor posibile dintre cei doi termeni: primul – transcendent și anistoric, deși catalizator de istorie – a fost, după cum caută să demonstreze autorul, amplasat în felurite raporturi spațiale cu faptul social total al producției simbolice. Pentru Niebuhr (1894-1962), cultura – unită cu civilizația – include toate sursele sensului existențial și comunitar, dincolo de tehnici, suporturi și domenii cognitive. Sînt deja faimoase (și vor fi tot mai frecvent citate la noi) aceste cinci raporturi posibile: Cristos împotriva culturii, al culturii, Cristos deasupra culturii, Cristos și cultura (într-o relație paradoxală) și Cristos care transformă cultura. Tot atîtea „tipuri ideale” weberiene, aceste categorii au o valoare indicativă, niciodată complet întrupată în psihologia religioasă a indiviziilor sau în comportamentul și strategia mundană a grupului lor eclezial de apartenență. Viața socioculturală & spirituală concretă implică temporare hibridări, alternanțe și suprapuneri tactice, pe care Niebuhr le depistează atît în curentele teologice (pe epoci și zone confesionale), cît și în biografia personalităților care au punctat, orientat, reformat sau dinamizat istoria creștinismului. Cele cinci „cazuri” acoperă însă toată gama opțiunilor posibile, de la cele radical ascetice, milenariste și apocaliptice pînă la cele burghez-conformiste, liberale și „patrimoniale”. Cu multă erudiție, precizie ideatică și anvergură hermeneutică, teologul american dovedește la tot pasul că Isus Cristos (după grafia adoptată în traducerea comentată aici) este nu doar Dumnezeul-Om al unui creștinism plural, ci referința supremă a modului în care, de două milenii, ne înțelegem condiția metafizică, orizontul istoric, misiunea axiologică, finalitatea morală, conviețuirea, libertatea și creativitatea.

Scrisă fără partizanate confesionale, cartea lui H.R. Niebuhr va ajuta toate Bisericile din România să recupereze/asimileze critic miezul teologiei veacului XX, de care desigur că tot comunismul le-a forțat să se țină departe. Cum era firesc, BOR a recuperat cu prioritate, în ultimele trei decenii, valorile patristicii și teologia ortodoxă modernă, apărută în diaspora rusă, greacă, sîrbă sau românească. Acum Biserica majoritară include în cataloagele principalelor sale edituri și teologi, istorici, antropologi sau dogmatiști din aria catolică și protestantă. Se constituie astfel un patrimoniu „ecumenic” al reflecției teologice din ultima sută de ani, cînd numai în afara Ortodoxiei geografice s-a putut da o replică istorismului, marxismului, relativismului etic, deconstrucțiilor și demitologizărilor scientiste sau nihiliste, manifestate în agora secular-democratică. Replică, dacă era cazul și existau argumente. În fapt, teologia lumii occidentale a fost inevitabil impregnată cu ethos-ul filozofic al veacului, ca în toate epocile trecute. Acum, printr-un soi de sincronizare retroactivă, pendula e repusă la ora exactă, cu efecte fecunde, menite să actualizeze conceptual o agendă care risca, altminteri, să rămînă blocată în anii 1930 (cînd Ortodoxia românească, încă slobodă, prelua sinteza neo-patristică a rușilor din exilul antisovietic). Dacă tot am schițat cronica de față, țin să mărturisesc, în final, că înclin spre ultima „rubrică” din clasificarea lui Niebuhr, și anume cea în virtutea căreia Fiul Omului transfigurează, pînă la sfîrșitul timpurilor, fizionomia culturilor umane.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.