De obicei, regizorii Bond-urilor au fost nişte simpli administratori de manej sau şefi de şantier, şi nu nişte artizani interesaţi de fineţuri. Skyfall este primul episod regizat de un artizan cu pretenţii – Sam Mendes. Şi lucrul acesta sare – plăcut – în ochii apreciatorului sau apreciatoarei de cinema.
Alături de regizorul italian Matteo Garrone, regizorul şi actorul Elia Suleiman – descris adesea de presă ca un Buster Keaton palestinian sau ca un Jacques Tati din Nazaret – a fost, anul acesta, invitat de onoare al Festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest“.
Spovedanie la Tanacu e un roman-reportaj, a cărui autoare, Tatiana Niculescu Bran, animă, prin tehnici literare, o masă faptică acumulată exclusiv prin săpături jurnalistice asidue. Astfel, vocea ei auctorială trece adesea de la survolarea neutră a unei întregi biografii la mularea empatică pe gîndurile personajelor.
Am recenzat filmul După dealuri cu ocazia premierei lui internaţionale de la Cannes, referindu-mă la el, în prima frază a cronicii, ca la „extrem de chibzuita dramatizare (liberă) a lui Mungiu după cazul Tanacu“ – deci omiţînd să menţionez că, după cum scrie şi pe genericul filmului, e vorba despre o adaptare cinematografică.
Realizată de Nikolaj Arcel pentru casa de producţie a lui Lars von Trier, drama istorică daneză Afaceri regale e plasată la curtea regelui Christian al VII-lea, în anii 1770: o perioadă extraordinară, cînd regatul a adoptat o serie de legi radical democratice, antinobiliare şi anticlericale.
Adaptat de David Cronenberg după romanul omonim (din 2003) al lui Don DeLillo, Cosmopolis (care nu va rula la noi, dar va fi proiectat în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest) e o punere în scenă foarte stilizată a apocalipsei capitalismului.
În limba română, noţiunea de film de serie B e adesea folosită la paritate cu cea de film (american) prost, dar, în limbaj industrial, „seria B“ desemnează, pur şi simplu, o categorie de produse proiectate nu cu scopul de a sparge piaţa, ci doar cu acela de a o menţine aprovizionată.
Nerecomandabil cinefililor, ci, eventual, anglofililor (şi, dintre aceştia, mai mult stereotipofililor), Hotelul Marigold e un picnic cu mari lorzi şi dames ale actoriei, în care ni se povesteşte despre efectul benefic al soarelui indian asupra sîngelui rece de senior citizen britanic.
Noul film al lui John Hillcoat, Lawless, e uşor de recunoscut drept un western. Cei buni sînt trei fraţi, Forrest (Tom Hardy), Howard (Jason Clarke) şi Jack (Shia LaBeouf), băieţi de la ţară, fabricanţi şi contrabandişti de alcool, prezentaţi ca nişte mici întreprinzători onorabili. Cel rău e un om al legii de la oraş (Guy Pearce), fandosit şi corupt.
Noul film al lui Tudor Giurgiu, Despre oameni şi melci, e o dramedie socială cu elemente de farsă populistă şi de rom-com, plasată în România anului 1992. Ca şi în Senatorul melcilor (1995) al lui Daneliuc sau în Occident (2002) al lui Mungiu, chipul-emblemă al Estului aflat la prima sa întîlnire cu Vestul îi aparţine lui Dorel Vişan.
Contrar comunicatelor de presă ale distribuitorului (MediaPro), Hot Shorts nu e prima compilaţie de scurtmetraje româneşti (nelegate unul de altul nici prin subiect, nici prin semnătura unui anumit cineast) care se distribuie în circuitul nostru cinematografic extra-festivalier, ci cea de-a treia din ultimii 10 ani.
Lansat anul trecut la Festivalul de la Veneţia, filmul Ruşine – în care năravurile „ruşinoase“ ale unui erotoman sînt zugrăvite cu mare solemnitate – a făcut să se vorbească mult despre el (chiar şi la noi, unde n-a avut parte decît de trei proiecţii publice, sub sigla Festivalului B-EST, primele în martie şi ultima – săptămîna trecută).
Dacă principalul barometru al preferinţelor populare în domeniul istoriei filmului universal este topul IMDb, cotele valorilor la bursa criticii, precum şi la cea a regizorimii, se pot măsura cel mai precis după clasamentele făcute, o dată la zece ani, de British Film Institute (prin revista Sight and Sound).
Spre deosebire de Mihai Fulger, eu n-aș spune că L’apollonide e „cel mai subtil film“ distribuit la noi anul acesta, dar această reprezentare a vieții de toate zilele într-o casă de toleranță pariziană fin de siècle e cu siguranță lucrarea unui „bordelograf“ cultivat literar și plastic.
Ceea ce distinge Batman-urile lui Christopher Nolan de alte filme cu supereroi, inclusiv de Batman-urile mai vechi (Pop Art-ul serialului şaizecist cu Adam West, fantasmagoriile lui Tim Burton, camp-ul lui Joel Schumacher) e aplicarea unui relativ „realism“.
După trei episoade succedate pe parcursul unui deceniu, seria Spider-Man o ia de la capăt cu un nou regizor (Mark Webb în loc de Sam Raimi), un nou actor (Andrew Garfield în loc de Tobey Maguire) şi un episod-pilot care povesteşte cum a devenit Spidey Spidey.
Rock pentru totdeauna e un musical din aceeaşi specie ca şi Mamma Mia! (2008): karaoke-musical-ul (sau jukebox-musical-ul), spectacol constînd în asmuţirea unei liote de celebrităţi hollywoodiene asupra unei selecţii de refrene arhicunoscute, fără prea mari eforturi de a converti refrenele respective în extensii „organice“ ale unui story.
Un succes de critică la Cannes, Oslo, 31 august e cel de-al doilea film al regizorului norvegian de origine daneză Joachim Trier. Inspirat dintr-un roman existenţialist publicat în 1931, sub titul Le feu follet, de viitorul sinucigaş Pierre Drieu la Rochelle, filmul prezintă deambulările unui bărbat de 34 de ani care nu-i mai poate vedea vieţii nici un rost.
Abraham Lincoln, vînător de vampiri e un Bildungsroman de benzi desenate în mişcare, în care Abe cel Cinstit scrie istoria Americii cu un topor, măcelărind noapte de noapte, o viaţă întreagă, cu mişcări neo-hongkonghisto-post-matrixiene, vampiri sclavagisto-kung-fu-işti din statele sudiste.
Co-producţia argentiniano-spaniolă Sin retorno e o melodramă despre un accident de maşină, o fugă de la locul faptei, un tată care încearcă să-şi răzbune fiul (victima accidentului), un alt tată care încearcă să şi-l protejeze pe-al său (făptaşul), o coincidenţă nefericită şi o eroare judiciară urmată peste ani de încă o răzbunare.
Prometheus, primul SF al lui Ridley Scott de la epocalul său un-doi cu Alien şi Blade Runner, e o operă de bătrîneţe, cu călcătură apăsată şi ambiţii sumative. Nu numai că explică originea creaturii din Alien şi repune problema Blade Runner-iană a existenţei sentimentelor la androizi, dar se mai şi ia în piept cu marile întrebări din categoria „ce căutăm noi în universul ăsta?“
Povestind despre patimile unei pictoriţe (grecoaice) nonconformiste (Georgiana Saizescu) din secolul al XIX-lea, Iubire elenă e o telenovelă, dar, cum ar veni, una homemade, făcută nu de profesionişti, ci parcă de fani care copiază televizorul în deplină inocenţă – adică în lipsa unor cunoştinţe elementare de dramaturgie, de regie şi de actorie.
Nu atît o poveste, cît o petrecere tematică dată de acel pururea hip decorator-de-interioare-designer-de-vestimentaţie-organizator-de-evenimente care ar fi putut fi Tim Burton, Umbre întunecate amestecă tradiţionale motive gotico-romantice şi artefacte fetişizate ale culturii de masă de pe la 1970, glumiţe, kink-uri sexuale şi victimisme nonconformist-adolescentine.
Mai întîi prin emisiunea TV Da Ali G. Show (Channel 4, UK, 2000; HBO, SUA, 2003-2004), iar apoi prin filmele Borat (2006) şi Brüno (2009), britanicul (de etnie evreiască) Sacha Baron Cohen s-a impus drept unul dintre cei mai consistent-provocatori (unul dintre cei mai stimulativi inclusiv din punct de vedere intelectual) artişti comici din mainstream-ul culturii anglo-saxone.
Proaspăt lansată la Cannes, extrem de chibzuita dramatizare (liberă) a lui Mungiu după cazul Tanacu, După dealuri, se înalţă cu uşurinţă atît peste Scila senzaţionalismului, cît şi peste Caribda antireligionismului reflex, împlinindu-se ca tragedie socială. E povestea a două orfane, Voichiţa şi Alina, care au crescut neavîndu-se decît una pe cealaltă.
Plasat în România anului 1986, Visul lui Adalbert e în parte o comedie (sau commie-die) satirică în spiritul amiabil al Noului Val Ceh din anii ’60 şi în parte o afectuoasă expoziţie de memorabilia din „epoca de aur“, totul garnisit cu (uneori inspirate) cioace studenţesc-cinefile.
O lucrare de maestru, A fost odată în Anatolia al lui Nuri Bilge Ceylan (care închide Festivalul Filmului European din Bucureşti, pe 13 mai) este (ca şi Aurora al lui Cristi Puiu) un mystery criminalistic conceput astfel încît să zgîndăre certitudinile epistemologice ce permit însăşi existenţa acestui gen de poveste.
Undeva la Palilula, prima incursiune în cinematografie a respectatului regizor de teatru Silviu Purcărete, e o reprezentare teatralist-stilizată, faceţios-fabulatoriu-fantasmagorică (şi costisitoare) a vieţii (de provincie) în comunism şi, dincolo de asta, a „fiinţei naţionale“ româneşti.
Noul film al maestrului finlandez Aki Kaurismäki, Le Havre, e un basm social plasat în portul titular din Franţa contemporană, unde un visător pe nume Marx, cu concursul unui alt spirit artistic, şi anume rockerul Little Bob, şi mai ales cu susţinerea unor oameni din popor (băcanul, pîinăreasa, barmaniţa de la colţ), ajută un copil african, căutat de poliţie, să-şi regăsească mama.
Ejectat din middle-class-ul metropolitan turbat de Criză şi refuzînd să se adapteze la life-style-ul bugheziei provinciale, un cuplu conjugal (Jennifer Aniston şi Paul Rudd) se refugiază într-o colectivitate neo-hippie. Toate cele trei medii sînt caricaturizate clişeistic, dar meseriaş, în comedia Cu lumea-n cap.
Lansat la Festivalul de la Cannes anul trecut şi atacat de presă pe toată linia, Izvorul femeilor reprezintă tentativa lui Radu Mihăileanu – regizor francez de origine română şi rege al etno-kitschului umanistoid – de a anexa şi „sufletul arab“ la restul domeniilor sale („sufletul evreiesc“, „sufletul rus“, „sufletul ţigănesc“).
Toată lumea din familia noastră e o comedie despre cum un aranjament de divorţ care s-a vrut raţional şi chiar cordial (fostul soţ să poată sta la taclale cu actualul partener al fostei soţii atunci cînd vine să-şi ia copilul pentru weekendul lui lunar) basculează în iraţionalitate spumegîndă, cu capete sparte şi poliţia la uşi, pe parcursul unei dimineţi caniculare.
Tratînd despre misterul răutăţii care poate ieşi la iveală (sub forma unui masacru precum cel de la liceul Columbine) dintr-un adolescent care „părea să le aibă pe toate“, Trebuie să vorbim despre Kevin e un film care doar senzaţionalizează problema, fără să reflecteze consistent asupra ei.
Nominalizat la 11 Oscaruri – cu unul mai mult decît principalul său rival, Artistul, care însă le-a cîştigat pe cele decisive –, Hugo al lui Martin Scorsese nu va mai fi distribuit, pînă la urmă, în cinematografele din România. E mare păcat, pentru că (pe lîngă faptul că se cere apreciat în 3D), Hugo este, cel puţin la nivel discursiv, un film mult mai complex decît The Artist.
Una dintre marile success-stories de pe piaţa contemporană a cinema-ului european de artă este mica întreprindere belgiană operată de fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne, coregizori, coscenarişti, coproducători – un „cineast bicefal“, după cum formulează însuşi Luc într-un jurnal publicat sub titlul Au dos de nos images (2005).
Tatăl fantomă e debutul regizoral al publicitarului, profesorului de scenaristică şi ex-criticului de film Lucian Georgescu (membru al aceluiaşi departament din cadrul Facultăţii de Film a UNATC în care predau şi eu). Filmul se bazează pe o nuvelă autobiografică de Barry Gifford, inclusă în volumul The Stars Above Veracruz.
Un film (aproape) mut (şi în alb-negru) plasat la Hollywood pe vremea cînd sonorul era o noutate, Artistul are meritul de a invita un public larg (ale cărui dimensiuni se datorează atît aspectelor crowd-pleasing ale filmului în sine, cît şi marketării sale de către Midias-ul de Beverly Hills care este Harvey Weinstein) să mediteze un pic asupra istoriei stilistice a cinematografului.
Criticul J. Hoberman l-a descris pe Spielberg ca pe o sinteză de tip Jekyll/Hyde între Disney şi Hitchcock, distingînd între dulcegăria diabetizantă şi (chiar dacă sinceră) neruşinat-manipulativă a lui Spielberg-Disneyanul sau „Steven cel Bun“ şi sadismul-sub-pretext-că-doar-ne-jucăm al lui Spielberg-Hitchcockianul sau „Steven cel Rău“.
Habemus Papam al lui Nanni Moretti are ceea ce la Hollywood se cheamă un high concept – un subiect a cărui prezentare în două vorbe e de-ajuns ca să umple sălile de cinema. Cîştigător-surpriză al voturilor celor mai mulţi dintre cei 120 de cardinali reuniţi în Capela Sixtină pentru a alege un nou Papă, cardinalul Melville (Michel Piccoli) are un atac de bartlebyism.
Nu putea să dureze. Anul începuse prea bine, cu un Fincher, un Polanski, un Eastwood şi o ecranizare very high class după John le Carré. Înapoi, aşadar, la mediocritatea cea de aproape toate săptămînile a produselor distribuite pe piaţă, fie ele şi binecuvîntate cu prezenţa lui George Clooney şi cu nominalizări la Oscar.
În 1965, cînd Martin Ritt şi-a lansat ecranizarea după primul roman de mare succes al lui John le Carré, Spionul care a ieşit din joc, Zidul Berlinului împlinea patru ani de cînd fusese clădit, iar filmul îşi revendica o gravitate şi o urgenţă de raport transmis din prima linie a frontului.
Noul film al lui Clint Eastwood e o profund eastwoodiană biografie romanţată a lui J. Edgar Hoover – întemeietor al FBI-ului, apostol al metodelor ştiinţifice de investigaţie poliţienească, opozant la fel de înverşunat al infiltrării comuniste şi al emancipării afro-americane, temut arhivar al indiscreţiilor de alcov dintre pereţii Casei Albe.
Soţii Longstreet îi invită în apartamentul lor confortabil din Brooklyn pe încă şi mai prosperii soţi Cowan, ca să discute ca între oameni civilizaţi despre cei doi dinţi pierduţi de Longstreet Jr. într-o încăierare cu Cowan Jr., şi, cam ca în Îngerul exterminator al lui Buñuel, toţi patru se trezesc parcă ţintuiţi în acel apartament, incapabili să pună punct conversaţiei şi să se despartă.
Mai întîi victimă şi mai apoi teroare a violatorilor, micuţă orfană şi mare hackeriţă, eroina literară şi cinematografică Lisbeth Salander, creată de romancierul (la bază, jurnalistul) suedez Stieg Larsson, reprezintă o contribuţie valabilă atît la cauza emancipării femeilor, cît şi (în aparentă contradicţie) la imaginarul masturbatoriu masculin.
Referitor la cele mai bune filme circulate în 2011 pe marile ecrane româneşti (în afara „ţarcurilor“ festivaliere), rămăsesem dator de săptămîna trecută cu o jumătate de Top 10 (locurile 6-10). Aşadar.
Oricît de responsabil s-ar vrea a fi, ca pariu încheiat cu istoricii de film ai viitorului (iată ce se va dovedi că a fost cu adevărat important, din tot ce-a rulat în 2011), e inevitabil ca un top de genul acesta să constituie, într-o măsură mult mai mare, o simplă pagină de autobiografie.
Premiat în 2010 la Veneţia (de către un juriu prezidat de Tarantino) pentru Cea mai bună regie, filmul spaniol Baladă tristă de trompetă începe în timpul războiului civil, cînd nişte trupe republicane dau buzna într-un circ şi recrutează tot personalul viril (mai puţin femeia cu barbă), aşa cum îl găseşte – adică machiat şi costumat pentru scenă.
Dacă bobul nu moare e o contribuţie neglijabilă la tradiţia picarescului balcanic buf-grotesc-tragic-mistic-sentimental-scabros-excesiv-că-aşa-i-viaţa-pe-la-noi. Regizorul-scenarist Sinişa Dragin narează două queste simetrice şi întretăiate, peste pămînturi şi ape care au fost cîndva sacre.
Metodă periculoasă, filmul lui David Cronenberg despre Freud, Jung şi relaţiile acestora cu o pacientă-colegă-muză riscă să fie perceput ca un film istoric-biografic de tip BBC, dar, privită atent, relaţia dintre mizanscena lui Cronenberg şi mizanscena de tip film-istoric-BBC se dovedeşte a fi cam ca relaţia dintre pictura hiperrealistă şi pictura realistă.
În noul lui film, Pielea în care trăiesc, Almodóvar se inspiră dintr-un roman de Thierry Jonquet, Mygale, dar pe alocuri e ca şi cînd ar ecraniza mot à mot influentul eseu al feministei Laura Mulvey, Visual Pleasure and Narrative Cinema (1975), în care autoarea descrie tradiţia reprezentării corpului feminin în mainstream-ul occidental al artelor vizuale.
