Teatrul de familie al lui Radu Jude

● Toată lumea din familia noastră (România, 2012), de Radu Jude. 

Toată lumea din familia noastră e o comedie despre cum un aranjament de divorţ care s-a vrut raţional şi chiar cordial (fostul soţ să poată sta la taclale cu actualul partener al fostei soţii atunci cînd vine să-şi ia copilul pentru weekendul lui lunar) basculează în iraţionalitate spumegîndă, cu capete sparte şi poliţia la uşi, pe parcursul unei dimineţi caniculare. Genul e, aşadar, farsa domestică. Stilul e vérité „românesc“, cu disciplina narativă aferentă – concentrarea temporală, lungirea timpului de fierbere (adică de pînă la explozia protagonistului) etc. Însă aceste rigori nu sînt însoţite de obişnuita „dedramatizare“ sau de cenzurarea gesturilor şi a replicilor „prea“ spumoase, „prea“ trimise-direct-în-poala-publicului. Replicile au un anume şvung spectacular – soţul uzurpat strigîndu-i fostei soţii că nu l-a trădat doar pe el, ci şi pe Iisus. Detaliile au culoare, bat la ochi carnavaleşte: megacaracatiţa adusă în dar copilului de tatăl uzurpat (Şerban Pavlu), ghiveciul adus de el fostei soţii (Mihaela Sîrbu), sutienul pe care actualul ei partener (Gabriel Spahiu) încearcă să-l ascundă de privirea fostului, ca pe un corp delict. Prin distribuirea unor actori ca Stela-Arşinel (părinţii soţului uzurpat) şi Tamara Buciuceanu-Botez (mama fostei soţii), regizorul Radu Jude nu încearcă să momească în sală cu orice preţ o categorie de public care de obicei evită Noul Cinema Românesc, ci s-o informeze – corect – că filmul se încadrează într-un gen pe care n-ar avea motive să-l evite. Ceea ce nu înseamnă însă că e un film convenţional: zona de efecte spre care tinde e una în care amuzamentul se împleteşte cu consternarea crucită. Ca şi în filmul precedent al lui Jude – mediumetrajul Film pentru prieteni (2011), în care un loser asemănător cu ex-soţul de-aici îşi rasolea propria sinucidere într-un mod comiconsternant –, unul dintre cuvintele de ordine pare să fi fost „extrem“. Un altul pare să fi fost „performativitate“: eroii lui Jude (ca şi ai lui John Cassavetes) or fi ei oameni „obişnuiţi“, dar sînt şi făpturi irepresibil-performative – firi de actori – în special fostul soţ (nu degeaba îi are ca părinţi pe Stela şi Arşinel) şi fetiţa lui (Sofia Nicolaescu). Relaţia acestora e un continuu teatru homemade (în care la un moment dat – pe durata unui recital de muzică şi dans – intră şi bunica Buciuceanu). Atunci cînd nu imită accente şi voci ca să-şi amuze copilul, protagonistul imită accente şi voci ca să-şi enerveze fosta soţie. Chiar şi atunci cînd ajunge să fie ocupat pînă peste cap cu terorizarea ei şi a „uzurpatorului“ (pe care îi leagă), el tot mai găseşte timp să-i traducă fetiţei situaţia în termeni de joc.

Cu aceeaşi cruzime care emana şi din Film pentru prieteni (şi despre care Alex. Leo Şerban specula încă din 2009 că de fapt e autoflagelantă), Jude îi refuză protagonistului pînă şi cea mai mică fărîmă de nobleţe: sfidător în momentele în care fosta soţie ameninţă că va suna la poliţie, el devine abject de milog odată ce ameninţarea e pusă în aplicare şi abject de furios odată ce milogeala eşuează; violenţele lui fizice alternează cu rizibil-obidite interogaţii („De ce nu putem să ne-nţelegem şi noi ca oamenii?“), cu autocompătimitoare spovedanii la fosta soacră şi cu febrile cereri în recăsătorie – întîmpinate de ex-soţie cu o privire atît de obosită încît nici măcar nu exclude total posibilitatea unei acceptări. Oricum, nu e ca şi cînd actualul ei partener – care o înjură tot pe ea – s-ar arăta mult mai demn. Pînă şi victima neajutorată a acestor insanităţi – fetiţa – e caracterizată nesentimental, ca un copil care-şi acompaniază cererile cu bătăi de picior în podea şi care-şi regalează unul din părinţi cu poveşti imaginare despre cum o maltratează celălalt. Lunga istorie a încleştărilor lui Jude cu subiectul (care i-a mai inspirat atît un scurtmetraj – Alexandra –, cît şi un alt proiect de lungmetraj, cedat apoi regizorului Constantin Popescu şi dus pînă la capăt de acesta sub titlul Principii de viaţă) recomandă filmul drept psihodramă: terapie prin punerea în scenă a emoţiilor negative şi ducerea lor la extrem în acest cadru. Triumful artistic al lui Jude este că reuşeşte să le prefacă în pură energie performativă. Deznodămîntul nu e cîtuşi de puţin terapeutic în vreun sens hollywoodian: în ultimele momente, cînd ex-soţul merge pe stradă însîngerat, dar hotărît, e puţin probabil ca el să se îndrepte spre o viaţă nouă, trăită mai înţelept decît cea veche. Dar dacă, în acele momente, prostia lui e declarată nevindecabilă, ea e în acelaşi timp identificată cu o forţă vitală, cu ceea ce-l ţine pe picioare – ca pe un personaj de cartoon gen motanul Tom, ajuns la capăt de episod cu blana făcută ferfeniţă şi cu rezilienţa intactă. Îndărătul isteriei de cartoon mobilizate de Jude se află un fel de acceptare zen. Atît scriitura scenaristică (Jude în colaborare cu Corina Sabău), cît şi regia se caracterizează printr-un nivel înalt de energie creativă – printr-un foc continuu de idei: hai să băgăm şi replica asta, hai să facem şi faza aia – care sugerează o eliberare de inhibiţii şi o dizolvare (cel puţin temporară) a emoţiilor negative în plăcerea inventării de scene apte de a face publicul să se crucească.