Am dat naştere Satanei

● Trebuie să vorbim despre Kevin / We Need to Talk About Kevin (SUA-UK, 2011), de Lynne Ramsay. 

Tratînd despre misterul răutăţii care poate ieşi la iveală (sub forma unui masacru precum cel de la liceul Columbine) dintr-un adolescent care „părea să le aibă pe toate“, Trebuie să vorbim despre Kevin e un film care doar senzaţionalizează problema, fără să reflecteze consistent asupra ei. Senzaţionalismul său e cu atît mai pernicios cu cît e (parţial) ascuns în spatele unor figuri (în acelaşi sens ca la gimnastică, patinaj etc.) însuşite din repertoriul cinema-ului de artă (şi chiar al bele-artelor în general) şi executate cu o anumită virtuozitate (chiar dacă academică). Lynne Ramsay, regizoarea scoţiană a acestei coproducţii americano-britanice plasate în SUA, începe cu o repriză destul de lungă de expresionism destul de hard: fragmente de prezent (doi ani după masacru) se întrepătrund cu frînturi de trecut (mai multe epoci) şi cu crîmpeie de (posibile) halucinaţii – tot ce vedem ni se prezintă ca fiind filtrat printr-o subiectivitate traumatizată. E vorba despre subiectivitatea Evei (jucată de acea magnifică efigie high-bohemian punk care este Tilda Swinton), mama burgheză a adolescentului care a comis atrocitatea. În ce anume a constat aceasta nu ni se dezvăluie decît la sfîrşit, dar se poate ghici de la bun început, după insistenţa simbolisticii sangvinolente (suc de roşii şi altele asemenea – angajamentul regizoarei de a fi ambiguă, de a lăsa intact misterul răului, n-o împiedică să fie supraexplicită în alte privinţe) şi după frecvenţa cu care eroina e acostată (şi chiar agresată) pe stradă de mame înnebunite de durere sau de copiii lor rămaşi schilozi. Atunci cînd trecutul Evei (începînd din momentul naşterii lui Kevin) devine în sfîrşit liniar, senzaţionalismul tratării începe şi el să iasă la iveală: copilul e caracterizat aproape exclusiv prin tropi şi ipostaze împrumutate din filme horror, categoria am-dat-naştere-anticristului – nu numai că de la cinci ani vorbeşte urît şi priveşte mijit-malevolent, dar stăpîneşte şi o tehnică destul de rafinată de a-şi culpabiliza mama şi de a o înstrăina de tată (jovialul John C. Reilly). Kevin primeşte cadou o surioară cu doi ochi frumoşi; ghici ce se întîmplă cu unul din ei. Surioara primeşte cadou un hamster; ghici ce se întîmplă şi cu acesta. Kevin primeşte cadou un arc… În fine, crescendoul acesta horroristic poate fi distractiv în felul său (aşa cum este în filme ca The Omen), dar manierele stilistice ale lui Ramsay (spre deosebire de ale regizorilor tipici de filme ca The Omen) sînt învăţate în muzee şi şcoli de artă: compoziţiile ei plastice sînt foarte căutate (cu personajele departe de centrul cadrului şi mult spaţiu gol pe lîngă ele sau, dimpotrivă, cu personajele perfect centrate şi puse să stea ca la fotograf); vila familiei e amenajată luxos-minimalist şi filmată geometric, astfel încît nu poate să nu semnalizeze golul asfixiant din spatele a ceea ce unii dintre colegii de la CriticAtac (consonînd cu dispreţul exprimat la un moment dat de Kevin însuşi) ar numi „părelnicele valori“ burgheze.

Deci este răul lui Kevin rău metafizic (rău cu „r“ mare) sau rău cultural-societal? Dar oare chiar contează, din moment ce semnalizatoarele sînt, şi într-un caz, şi în celălalt, atît de clişeistice? Mai interesantă e posibilitatea (susţinută de focalizarea intensă a primei părţi a filmului pe subiectivitatea dereglată a mamei) ca răul lui să fie (cel puţin în parte) o proiecţie a Evei – mai exact, o proiecţie a sentimentului ei de vinovăţie pentru păcatul de a nu fi fost niciodată capabilă să-l iubească, de a-i fi purtat pică pentru că, venind pe lume, i-a frînat ei independenţa şi mobilitatea. (Ocupaţia Evei e literatura turistică: după cum spuneam, filmul e simultan ambiguu şi supraexplicit.) Deci, dintr-o perspectivă reacţionară, Eva poate fi stigmatizată ca mamă denaturată, în timp ce, din perspectivă feministă, poate fi recuperată ca victimă-eroină a unei coşmareşti parabole-avertisment (şi-a sacrificat o parte din independenţă pe altarul familismului, iar răsplata e Kevin). Dar, iarăşi, ambiguitatea asta e mai puţin produsul scrupulului intelectual, al nobilei ezitări de a indica o singură cauză a răului, şi mai mult produsul abilităţii minore de a apăsa în acelaşi timp butoanele sensibile ale mai multor grupuri de interese. We Need to Talk About Kevin e bine făcut, dar nu într-un mod care să merite prea mult respect. E superficial-decorativ şi supradecorat cu o mînă grea: din aranjamentul său de conotaţii „tulburătoare“ nu puteau lipsi cele existenţialisto-nihiliste (adolescentul Kevin informînd-o pe Eva că tot sensul lucrurilor constă în lipsa lor de sens), tot aşa cum din recuzita sa expresionistă nu puteau lipsi un poster cu un clovn sinistru (expus tocmai în cabinetul unui pediatru) şi o petrecere de Halloween, iar de pe coloana sonoră nu putea lipsi (între un bîzîit surd şi o melopee numinoasă, între un sfredeluş neurocerebral şi un tudum-tudum cardiac) o selecţie de pop cincizecist folosit ironic.