Topuri (partea II)

Referitor la cele mai bune filme circulate în 2011 pe marile ecrane româneşti (în afara „ţarcurilor“ festivaliere), rămăsesem dator de săptămîna trecută cu o jumătate de Top 10 (locurile 6-10). Aşadar:

6. Unchiul Boonmee / Loong Boonmee raleuk chat. Realismul magic al autorului thailandez Apichatpong Weerasethakul privilegiază prezentarea seacă a faptelor, digresiunile şi non-sequitur-urile narative, recursul la machiaje şi la efecte speciale primitive în reprezentarea făpturilor de pe lumea cealaltă. Vieţi prezente, trecute sau trăite în dimensiuni paralele sînt aduse pe acelaşi plan (la un moment dat sînt puse, ad litteram, la aceeaşi masă) fără nici un tam-tam.

7. Din dragoste cu cele mai bune intenţii. În cel de-al doilea lungmetraj al său, care poate fi descris (fără nici o intenţie de a-l lua de sus) ca un copil deosebit de isteţ al …domnului Lăzărescu, Adrian Sitaru inginerizează cu fineţe un suspans medical de altă natură decît la Puiu, orchestrează cu brio un ansamblu actoricesc de mari dimensiuni şi îşi explorează, într-un mod admirabil de sistematic, de integrat tematic şi de consistent-ingenios, o marotă tehnică ţinînd de reprezentarea subiectivităţii optice a personajelor. Best of all, Sitaru dă dovadă de un spirit de entertainer cu potenţială deschidere populară. 

8. Contagion. Analitic şi distant, dar sprinţar, filmul lui Steven Soderbergh despre cum poate izbucni, cum se poate extinde şi cum poate fi combătută o epidemie neglijează cu bună ştiinţă componentele patetice şi spectaculare ale proceselor respective, focalizîndu-se pe însăşi procesualitatea – sau „tehnicalitatea“ – lor. 

9. Planeta maimuţelor – Invazia / Rise of the Planet of the Apes. Acestui sculaţi-voi-oropsiţi-ai-vieţii zis pe limba Hollywood-ului (sau acestei „pop-alegorii a libertăţii“, cum a descris-o The New Yorker) îi lipsesc din fabricaţie nişte dinţi politici cu adevărat ascuţiţi (reprezentarea răscoalei simiene a fost curăţată cu prudenţă – atît cît s-a putut – de conotaţii rasiale, sexuale sau cu lupta de clasă), dar tot ar funcţiona bine (pe YouTube) într-un re-montaj pe acordurile „Internaţionalei“.  

10. Film Socialisme. Cel mai recent poem oarecum-narativ-dar-mai-mult-asociativ al lui Godard i-a provocat eminentului jurnalist Roger Ebert o rară abatere de la obişnuita lui linie ecumenică: „exasperant, intenţionat opac şi făcut cu indiferenţă faţă de ceea ce se întîmplă pe frontul receptării [unei serii de imagini]“. Ieşindu-şi şi el un pic din pepeni, eminentul universitar David Bordwell a ripostat că „oricine are ochi“ ar trebui să aprecieze ce poate face Godard (lucrînd fără echipamente costisitoare) cu lumina, forma şi culoarea.

În privinţa celor mai proaste filme, nu pot fi sigur decît de un singur lucru, şi anume că lui Adrian Popovici, care a regizat Liceenii, în 53 de ore şi ceva, îi lipseşte pînă şi o cultură elementară a propriei meserii. În schimb, am o idee clară despre cele mai proaste dintre filmele mai „spălate“, cum ar veni, sau mai „răsărite“, care au rulat la noi în 2011. Aşadar:

1. Discursul regelui. Eficient-primitiv, acest dispozitiv mecanic de consolidare a conformismului a provocat (nu numai în România) o mare explozie de anglofilie incultă, epitomizată (la noi) de referirea lui Cristian Tudor Popescu la Shakespeare şi de convingerea Monicăi Felea de la Videofil.ro cum că filmele americane „nu vor avea niciodată demnitatea şi grandoarea filmelor britanice“. Un motiv de a dezgropa butada lui François Truffaut conform căreia noţiunea de cinema britanic e o contradicţie în termeni şi de a regreta încă şi mai amarnic recenta moarte a indispensabilului polemist englez Christopher Hitchens.

2. Biutiful. Iñárritu, care trage spre tragedie în acelaşi mod hei-rupist în care Schwarzenegger trage de fiare, a fost lăudat de Victoria Stoiciu de la CriticAtac.ro deoarece (conform unei presupoziţii simple-minded care nu se află la prima ei apariţie îndărătul unei intervenţii CriticAtac pe teme cinematografice) filmele cu personaje working-class fac automat un bine (în timp ce filmele cu personaje middle-class – ca Marţi, după Crăciun – fac automat un rău). Cea mai precisă corecţie aplicată cabotinajului lui Iñárritu a venit la noi din partea lui Mark Racz de pe Ifilosofie.ro: „[Asemenea] dulcegării plîngăcioase cu oropsiţi ajung să-i mistifice şi mai rău pe aceştia, tocmai pentru că li se întîmplă toate nenorocirile imaginabile şi devin un spectacol“ de „poverty-porn“. 

3. Bună! Ce faci? Aplaudat în neştire înaintea lansării, acest şoricel mecanic inscripţionat cu „iubeşte-mă“ e defect din fabricaţie: printre alte debilităţi, e nevrotic-aseptizat pînă la autocastrare şi totuşi izbucneşte periodic, apropo de nimic, în simulări ale actului felaţiei, care (remarca lui Costi Rogozanu, mai spirituală decît orice replică din scenariu) „sînt exact ca peluzele cu petunii plantate de primari în noiembrie prin centrul oraşelor: nu ştii de ce vin, ce vor, dar arată «bine»“.