Fundaţia Konrad Adenauer (KAS) şi Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) au prezentat săptămîna trecută rezultatele unui studiu referitor la media din România, din care reiese că numai o cincime dintre români mai cred că presa este independentă. Cum şi de ce s-a prăbuşit acest indicator?
În timpul cît nu l-am băgat în seamă, Mircea Badea a devenit, din substantiv propriu, substantiv comun. Sau, mai frumos zis, din persoană – gen publicistic. Cea mai clară dovadă în acest sens este Radu Banciu, care îi insultă pe prietenii lui Badea cu aceeaşi furie cu care Badea îi insultă pe prietenii lui Banciu.
Dintre toate teoriile conspiraţiei care circulă aici şi acum, cea mai răspîndită e şi cea mai neglijată: a securistului. Neluată în seamă, poate, fiindcă e lipsită de orice fel de exotism şi nearticulată, se poate rezuma simplu: România e la cheremul (moştenitorilor) securiştilor, care îşi pasează de la unii la alţii privilegiile economice ale capitalismului clientelar în care trăim.
A fost odată ca niciodată o ţară din Uniunea Europeană; mai precis, care a fost primită în Uniunea Europeană în 2007. Cetăţenii ei se bucurau de libertăţi şi făceau lucruri gen iniţiativă privată, contribuind la construcţia capitalismului.
Interzicerea Nymphomaniac 2 a provocat un val de comentarii consternate, în publicaţiile mai cuminţi, şi de obscenităţi furios-demonstrative, în mediile mai puţin convenţionale sau pe reţelele sociale. Dar, sub aceste reacţii, există un gen de tensiune socială la care e bine să fim atenţi.
În timp ce limbajul violent folosit de presă a devenit un motiv de îngrijorare, politicienii sînt violenţi verbal fără prea multe urmări, cu excepţia aceleia că aceeaşi presă le preia cu o acribie vinovată violenţele, în chip de ştiri-scandal.
La Bucureşti, lucrurile sînt clare: Antena 3 baletează între PSD şi PNL, B1 TV are simpatii în zona prezidenţială, iar restul televiziunilor politice, cele fără afiliere clară, au probleme cu salariile. Poporul nu are însă numai presă centrală: cele cîteva sute de posturi de provincie trăiesc din mila politicienilor locali.
Abuzat ba în chip de protolegionar („Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire…“), ba ca precursor al socialismului („Împărat și proletar“), Eminescu a fost, de-a lungul timpului, obiectul unor fantasmagorii nesfîrșite. Interesant e că este în continuare pretextul productiv al unor astfel de lucruri.
Sărbătorile au trecut, cadourile de la companii au venit şi s-au mîncat, s-au băut ori s-au dat mai departe. Cred că e momentul să-mi fac un examen de conştiinţă.
Va fi un an agitat, fiindcă meciul pentru prezidenţialele din 2014 are o miză mai mare decît simpla schimbare de la Cotroceni. B1, Antena 3 şi RTV sînt pe poziţii partizane clare, mai puţin clar e ce se întîmplă cu Realitatea TV – după unele surse, acelaşi Cristian Burci şi-ar fi manifestat interesul pentru ea.
Am dat peste Google Zeitgeist, topul căutărilor celor mai frecvente de pe Google, din România şi din 2013. Căutările pe Google arată ce îi interesează sau care-s preocupările celor opt milioane de români care s-au conectat la Internet cel puţin o dată pe lună, în 2013.
Acum 24 de ani, pe la ora cînd scriu toate astea, adică miezul nopţii, ascultam Europa Liberă la un radio Mamaia, semidezmembrat, beam coniac Drobeta de la Casa de Comenzi şi mă gîndeam: „Sînt un nemernic, un neom, dacă ei, acolo, la Timişoara… şi eu, aici, la Bucureşti – nimic.“
Alexandru Matei a scris o carte nostalgică şi, în acelaşi timp, foarte actuală: O tribună captivantă. Cartea e o istorie ideologică a TVR-ului dinainte de 1989, cu accent pe distorsiunea realităţii şi propagandă.
Jeff Bezos, fondatorul Amazon, a ajuns pînă hăt, în presa dîmboviţeană, cu declaraţia făcută zilele trecute la 60 Minutes – programul CBS –, menţionînd că magazinul său online testează drone care să livreze marfa la uşa clienţilor. Dronele vor fi operaţionale în patru-cinci ani, a afirmat Bezos.
Despre revoluţiile de pe Twitter (sau Facebook) s-a scris de nenumărate ori. Am făcut-o inclusiv eu, în această rubrică, legat de protestele din Piaţa Universităţii. La noi, Facebook-ul e mai popular şi a fost mai activ decît blogurile şi Twitter-ul în materie de proteste, nu numai în toamna lui 2013, dar şi în ianuarie 2012.
Zilele trecute, un ziar central l-a omorît în efigie pe Ilie Şerbănescu, economist, gazetar şi fost ministru în Guvernul Ciorbea, punîndu-i poza la necrologul unui operator TV din Constanţa cu acelaşi nume.
V-aţi uitat vreodată la o cutie de DVD-uri cu Seinfeld, Roma sau Breaking Bad, la rînd? Dacă da, suferiţi de o boală numită în engleză binge watching sau binge viewing. Boala nu-i chiar aşa de boală, dar se răspîndeşte tot mai mult şi ar putea fi numită în română, cu aproximaţie, „bulimie de serial“.
Discuţie interesantă pe Facebook, în cercurile jurnalistice, după apariţia protestelor: cei care au relatat mai mult şi mai cu succes de la marşuri şi celelalte evenimente nu fac jurnalism adevărat – au susţinut cîţiva reprezentanţi ai presei instituţionale.
Un studiu recent spune că 35% dintre americanii de peste 16 ani au tablete. Ritmul de adopţie al acestor dispozitive este exploziv, iar trend-ul din SUA este, în linii mari, acelaşi cu cel din Uniunea Europeană sau România, chiar dacă în alte locuri, procentul e mai mic de 35%.
Televiziunile clasice sînt pe curs de coliziune cu companiile de cablu şi telecom. Schimbările din piaţa media a ultimilor ani plasează furnizorii de semnal din România într-o poziţie privilegiată faţă de grupurile audiovizuale, lucru care poate atrage consecinţe politice şi, cu siguranţă, are consecinţe în privinţa conţinutului.
Dintre toate strigările de pe site-urile româneşti – gen Şoc! Senzaţional! Vezi aici! –, una are un regim mai special şi sună vetust: Exclusiv! Ce vă evocă acest cuvînt? Cînd aţi văzut ultima oară ceva cu adevărat exclusiv?
Pozele cu orori au început să circule şi pe Facebook-ul românesc. Sînt, mai ales, două: imaginea copilului omorît de cîini şi cea a unui cîine mutilat. Prima e pusă, repusă şi răspusă în circulaţie de cei care cred că maidanezii trebuie eutanasiaţi; a doua – de cei care cred că nu trebuie să te atingi de ei.
Acum cîteva săptămîni, un cunoscut realizator de documentare de călătorie, de pe un post TV specializat, a vizitat Bucureştiul, împreună cu echipa. După ce a fost plăcut surprins de gastronomia şi ambianţa cîtorva locuri gen Hanul Berarilor, prezentatorul şi-a găsit o îndeletnicire curioasă: număratul statuilor din oraş.
Chioşcurile de ziare sînt aproape goale sau pline cu altceva decît presă. Anunţurile despre încetarea apariţiei unei publicaţii, sau televiziuni şi radiouri care-şi pierd licenţa vin aproape săptămînal. Jurnalismul e, cu siguranţă, pe ducă. Ce se salvează sau ce rămîne din toate acestea?
Acest text va provoca o serie întreagă de reacţii politicos-consternate din partea iubitorilor de cărţi, cărţi de hîrtie, în sensul tradiţional al ideii de carte. Totuşi, veţi vedea că înspăimîntătorul Kindle e mai degrabă prietenul, şi nu duşmanul cărţii aşa cum o ştim.
Acum mai puţin de două săptămîni, părea că Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) e pe punctul de a cîştiga partida. Proiectul de lege al Guvernului se îndrepta către Parlament, iar USL-ul şi preşedintele Băsescu aveau un consens cu privire la începerea exploatării.
Un lucru cunoscut şi studiat de lingvişti e acela că, în orice limbă, sensurile unor cuvinte se degradează faţă de ceea ce au însemnat în limba de origine sau la formare. Cîteva exemple din limba română spun cîte ceva despre ceea ce sîntem şi istoria care ne-a adus aici.
Demisia lui Adrian Sârbu din fruntea CME, compania-mamă a PRO TV, a făcut valuri-valuri săptămîna trecută, în presa de toate culorile. Dincolo de subtilităţile legate de business ale anunţului, e un moment bun ca să medităm asupra a ceea ce înseamnă fenomenul PRO.
Zilele trecute, o jurnalistă de la Realitatea TV m-a sunat pentru un interviu telefonic, referitor la primarul Timişoarei, care anunţă rezoluţii din concediul pe care şi-l face la mare şi, mai mult, guvernează după sondaje de Facebook.
Un bătrîn uscat, adus de spate, dar cu o privire fixă şi pătrunzătoare, merge pe stradă, iar în jurul lui e un roi de tineri cu camere şi microfoane. Din roi se desprinde cîte un posesor de microfon care îl mitraliază pe bătrîn cu întrebări: E adevărat că îl băteaţi pe Mihalache? Ce pensie aveţi?
Despre plagiat s-a tot vorbit în ultimii ani, mai ales în legătură cu politicienii. Dar, undeva sub ştirile de-a-ntîia, în societatea românească există o pînză freatică de fenomene intelectuale (în sens larg), din care se naşte blamata ciudăţenie a copierii neasumate. Un inventar al acestora e util.
Fie că vor fi împreună, în primăvară, fie că vor fi separat, în primăvară şi toamnă, europarlamentarele şi prezidenţialele vin la pachet cu o încărcătură de ură şi hilar care mă face să mă gîndesc la diferitele dispozitive de mită şi impresionare a electoratului.
Mama unuia dintre cei trei români cercetaţi pentru furtul de Picasso, Matisse, Monet, Gauguin şi Lucian Freud s-a răzgîndit şi a declarat că nu a ars în sobă tablourile pe care spusese că le-a ars. Pînă cînd se limpezesc lucrurile, să vedem cam ce impact de imagine are, pentru România, întreaga tărăşenie.
Din motive de criză, site-ul pe nume LinkedIn a fost destul de activ în ultimele luni. Reţeaua socială, caracterizată ca profesională, avea, în februarie 2013, peste 660.000 de utilizatori din România. La ce e bun un astfel de site?
Beleaua numită „televiziuni de ştiri“ – în realitate, posturi de propagandă şi sforărie politică – îl deranjează, cel puţin declarativ, pe mai tot românul imparţial. Totuşi, se zice, e o belea de care nu putem scăpa, fiindcă televiziunile fac şi desfac opţiunile de vot, iar sărăcia din piaţa media îi obligă pe tot mai mulţi patroni, jurnalişti şi realizatori să-şi vîndă conştiinţa.
De ce/la ce ne trebuie TVR? Întrebarea a revenit obsesiv în mai toate discuţiile (avizate) pe care le-am purtat în ultima vreme şi, mai ales, la AraDocs, un colocviu despre televiziunea publică şi producţiile independente, organizat la începutul acestei săptămîni de DocuMentor, asociaţia lui Florin Iepan. Răspunsul la întrebare e destul de simplu, dar merită argumentat în mod serios.
Prezenţa la protestele din Istanbul a lui Halit Ergenç, actorul deja celebru în Balcani, care îl joacă pe Soliman Magnificul în hitul Kanal D Suleyman – sub domnia iubirii, nu a fost întîmplătoare. Şi Suleyman, dar şi un alt film turcesc, Fetih 1453, sînt produse cu o profundă amprentă ideologică.
Zilele trecute, cînd m-am surprins formînd din memorie, pe cifre, numărul unui prieten, am realizat că fac ceva neobişnuit. După ce m-am gîndit puţin, mi-am dat seama că omul nostru are acelaşi mobil de prin 1998-1999, cînd, încă, sunam de pe fix la celular şi trebuia să ţin minte combinaţii de numere. Ce s-a schimbat de atunci?
Echilibrul sau imparţialitatea, buna-credinţă, separarea opiniei de informaţie, a departamentului editorial de cel de business şi alte principii de funcţionare a presei, aşa cum o ştiam sau o doream, sînt de domeniul trecutului. Cele mai de succes televiziuni politice ale momentului – B1, RTV şi Antena 3 – sînt aliniate cu PDL, PSD şi PNL, iar telespectatorii nu pot fi decît simpatizanţi ale aceloraşi.
Ştirea arestării directorului executiv de la Antena Group, Sorin Alexandrescu – sub acuzaţia de şantaj –, a aruncat în aer piaţa media din România. Povestea de business din spatele ei e, însă, mai interesantă.
Zilele trecute, emisia unui post pe nume Money TV s-a oprit pentru că postul nu plătise curentul. Fiindcă emisia propriu-zisă se face dintr-un alt corp al Casei Presei decît cel debranşat, Money şi-a cîrpit grila cu reluări, care se pot da de pe casetă sau din calculator.
Încurajat febril de fani şi plin de fanfaronadă în presa locală, Cezar Ouatu nu a reuşit decît un loc 13 la Eurovision. În schimb, el s-ar putea clasa pe locul I în topul celor mai penibile dintre penibilele noastre prestaţii la concursul de muzică.
Acum vreo săptămînă şi ceva, am nimerit pe un post de ştiri care dezbătea o problemă foarte importantă pentru România: Jeremy Clarkson de la Top Gear s-a luat de noi şi de ţărişoara noastră. Parcă el e mare scofală cu Marea lui Britanie – ricanau analiştii. Dar, pînă la urmă, ce-a avut, domnule, Clarkson cu noi?
Zilele trecute – după ce, mai mulţi ani la rînd, a refuzat să îşi facă cont pe Facebook –, un amic mi-a dat ceea ce pe limba reţelei se cheamă add as friend. A fost, sigur, o mică surpriză. O fi fost amicul ultimul român conectat la Internet, fără user şi parolă pe site-ul albastru? Bineînţeles că nu.
Inna – cîntăreaţa – este abonată la topurile de vizibilitate media din ţară, dar face figură separată în plutonul de Pepe, Bianca Drăguşanu, Laura Cosoi şi Dan Diaconescu, prin percepţia de brand curat, hituri lansate şi concerte. În alte ţări, cîntăreaţa este o celebritate minoră.
Nu m-a interesat niciodată fotbalul. Pe stadion, la meci, am fost o singură dată, pe la sfîrşitul anilor ’90, iar în liceu am jucat mai degrabă baschet. Mi s-a părut dintotdeauna un pseudosport, cu o încărcătură gregară şi ipocrită, un fel de simulare a unei confruntări reale, complexe, echitabile.
O ordonanţă guvernamentală care reglementează relaţia dintre televiziuni, agenţiile de publicitate şi aşa-numiţii advertiseri (companiile care cheltuiesc sute de milioane cu reclama în mass-media românească) a stîrnit polemici vii în cercurile informate din România.
Acum cîteva zile, Adrian Sârbu a fost confirmat în chip de director general al CME, compania-mamă a PRO TV, pînă pe 31 decembrie 2016. Faptul, care e mai degrabă ştire pentru acţionarii companiei, s-a propagat şi în presa generalistă. De ce?
Multele televiziuni numite „de ştiri“, apărute în ultimii ani, au creat o nouă categorie de oameni care apar la TV. Nu e vorba de detestabilii şi detestaţii analişti, ci de mai discretele personaje desemnate cu numele de „moderatori“.
Ce şanse de supravieţuire are jurnalismul relevant, cîinele de pază al democraţiei, acum, cînd modelul său de business este de domeniul trecutului? Două întîmplări petrecute recent în online-ul românesc dau indicaţii bune despre direcţia în care se îndreaptă lucrurile.
