Alegerea cardinalului argentinian Jorge Mario Bergoglio ca Papă, pe 13 martie, i-a surprins doar pe cei care se aşteptau la o alegere nesurprinzătoare, ca să spunem aşa, iar aceştia erau foarte puţini: noul Papă avea şanse mici să vină din Europa, chiar dacă Francisc I e primul Pontif născut în afara Europei, în ultimii 1300 de ani.
Proaspăt întors dintr-o călătorie în Republica Moldova, am suficiente amintiri-detaliu ca să mă pot gîndi la o imagine alcătuită dintr-o succesiune de detalii. Fiindcă e vorba de o ţară atît de apropiată de a noastră, genul de exerciţiu pe care-l propun mai jos devine un fel de oglindă pe care poţi s-o aşezi în faţa României.
Cu toată segregarea politică, televiziunile şi site-urile de ştiri difuzează, zi de zi, cam aceleaşi informaţii. Bineînţeles, aţi observat acest lucru şi, dacă aţi prins şi presa de acum 15 ani, vă întrebaţi: nu cumva s-au tîmpit jurnaliştii de fac asta?
De ce naiba vorbesc diplomaţii şi politicienii români engleza cu accent rusesc? Ultima prestaţie de acest tip îi aparţine lui Ion Jinga, ambasadorul României la Londra, căutat de posturile străine de cînd cu problema imigranţilor români din 2014. Curios să văd cum stau lucrurile şi cu alţii, am investigat puţin problema pe YouTube.
Scrise într-o română aproximativă, adesea fără diacritice şi cu o grafie mutantă, discuţiile online includ destul de des atacuri referitoare la corectitudinea gramaticală a celor spuse de preopinenţi. În engleză s-a format deja o sintagmă glumeaţă despre astfel de situaţii: persoana care face exces de asemenea observaţii e un grammar nazi, nazist al gramaticii.
Campania online prin care publicaţia Gândul a răspuns intenţiilor britanicilor de a descuraja plecarea românilor la muncă în UK începînd cu 2014, cînd se ridică restricţiile referitoare la piaţa muncii, a avut un succes la care Carpathian Garden-ul oficial n-ar fi putut nici măcar visa. E drept, dacă ne uităm mai atent, românii nici n-au prea avut la ce răspunde. Dar tocmai asta face interesantă întreaga poveste.
După ce acum cîţiva ani a stîrnit un întreg balamuc numindu-i pe bloggeri „onanişti“, Marius Tucă a făcut din nou înconjurul Internetului, cu un fel de pamflet în vers alb, intitulat „Click aici, dobitocilor!“ Jurnalistul adunase peste vreo 90 de like-uri şi 300 de share-uri pe Facebook, luni după-amiază, la mai puţin de o zi de la postare.
Un raport OSCE publicat acum cîteva zile face o constatare care sună familiar, aceea că tot mai multe instituţii media româneşti „preferă să devină un instrument la dispoziţia partidelor politice.“ E ceva nou în toată povestea? Da, iar noutăţile nu sînt vesele deloc.
Gigi Becali a mai făcut o nefăcută, în week-end-ul trecut, cînd a vorbit urît cu o moderatoare de la Realitatea TV. Totuşi, Becali nu trăieşte în vid, ci într-un sistem media a cărui creaţie este. Şi tocmai de aceea, jurnaliştii au soluţii la îndemînă ca să-l pună la punct pe proaspătul parlamentar.
În timp ce presa îşi dă ochii peste cap fiindcă tot ea, presa, a răscolit prin sicriul şi înmormîntarea lui Sergiu Nicolaescu, iar topurile de vizibilitate media includ pe primele locuri personaje ca Bianca Drăguşanu, Oana Zăvoranu sau Pepe, Ştefan Bănică Jr. îşi vede de emisiuni şi concerte. Şi cîştigă: bani, dar nu numai.
Acum, că au trecut nu numai anul 2000, ci şi apocalipsa mayaşă, sfîrşitul lumii pare a fi o afacere răsuflată. Dar, aşa răsuflată, e destul de productivă la TV, iar un inventar al cîtorva tipuri de formate dacă nu de-a dreptul apocaliptice, cel puţin infestate de milenarism, merită încercat.
Cu excepţia cîtorva personaje politice cunoscute, numele miniştrilor din ultimele guverne Boc-Ungureanu-Ponta nu prea spun nimănui nimic. E motivul pentru care azi ne ocupăm mai degrabă de numele ministerelor din Guvernul Ponta, fiindcă o bună parte dintre ele amintesc de Societatea de Patafizică a lui Alfred Jarry.
Înţelepciunea comună a comerciantului spune că de Sărbători se vinde orice. Iar orice-ul e potenţat cel mai bine de asocierea cu o simbolistică şi un nume care sînt în acelaşi timp mai mult şi mai puţin decît un brand, ale lui Moş Crăciun. Cariera comercială a acestuia e de investigat.
Acum, că jocurile sînt făcute – de popor, prin vot –, e cazul să ne oprim un pic din calculul procentelor parlamentare şi să vedem ce probleme de imagine are fiecare dintre liderii care au rămas pe eşichier. De ce tocmai de imagine? Fiindcă de substanţă politică nu putem vorbi, în ultimele luni.
Pe 30 noiembrie, seara, atunci cînd i-am spus fetiţei că putem merge a doua zi la paradă, nu m-aşteptam să văd o asemenea explozie de entuziasm. Fetiţa are 7 ani şi ceva şi e amatoare de tot felul de sindrofii; totuşi, ce i-a venit cu parada?
Blondă, sofisticată, serafică, filolog, o cunoştinţă de-a mea de la începutul anilor ’90 avea o soră brunetă, la fel de sofisticată şi serafică, tot filolog. Fetele stăteau împreună în casa părintească şi, ca tot filologul, au rămas neputincioase atunci cînd li s-a stricat televizorul.
A ajuns în România odată cu frigul şi dă aceeaşi senzaţie de amorţeală: campania electorală de la parlamentare e un exerciţiu democratic formal şi plicticos. Nici măcar insultele nu dinamizează, deocamdată, lucrurile. Cum se spune, jocurile sînt făcute.
Colegii de la Adevarul.ro au stîrnit reacţii negative pe Internet cu un live text (relatare pe ore şi minute) de la înmormîntarea lui Iurie Darie. Detaliile deloc ceremonioase ale ceremoniei au scandalizat cel puţin alte două site-uri, lucru care naşte o întrebare: în definitiv, ce şi cum ar trebui să scriem la moartea unei celebrităţi?
Cristian Mungiu a fost acuzat că propagă o imagine negativă a României în lume. Polemica pe această temă a fost de un părerism generalizat: toată lumea şi-a dat cu presupusul cu privire la ce ar putea sau nu ar putea face filmul lui Mungiu din acest punct de vedere, dar nimeni nu a fost curios să afle ce a făcut efectiv.
În ultimii ani peisajul social românesc s-a îmbogăţit cu un nou personaj public, preluat sub formă de clişeu din engleză: haterul, cel-care-urăşte. Specie nu foarte răspîndită, el a ajuns totuşi la proeminenţă prin obiectele urei lui, de regulă personaje mai cunoscute decît el şi care dispun de canale de comunicare publică.
România este ţara cărţilor de vizită, a adreselor de e-mail şi a CV-urilor fistichii, inovatoare în sensul rău al cuvîntului. Motivele ţin, desigur, de o lipsă generală de simţ practic şi de orientare către eficienţă, care duce şi la atribute profesionale intrinseci mai reduse, şi deci cu atît mai mult la neglijenţa în comunicarea proprie.
Cînd scandalul Sima a explodat, eram la Cannes, la cel mai mare tîrg de entertainment TV din Europa. Cînd m-am întors în ţară, am descoperit cu o oarecare surpriză cum am contribuit la crearea unei poveşti colorate şi senzaţionale şi am început să mă întreb: ce e special în istoria brokerului dispărut în ceaţă?
Vladimir Putin a primit cadou, din partea opoziţiei, Viagra şi o pereche de papuci, cu ocazia împlinirii a 60 de ani. Dacă n-ar fi restul, ar părea că politicianul se află în prag de pensie. Dar care rest? Sexul şi picioarele sînt cele două atribute definitiorii ale cultului putinian.
Ciocoii: sînt peste tot, mai ales de cînd i-a conjurat Dan Diaconescu. Distinsa lingvistă Rodica Zafiu a scris de curînd un articol revelator despre ei în Dilema veche. Totuşi, cum de s-au trezit ei, ca să ne bîntuie, tocmai acum, în 2012?
Gabriela Firea intră în politică. E genul de veste care ar provoca dezolare în rîndurile fanilor prezentatoarei, dacă s-ar şti exact care sînt aceştia. Dar, pînă la urmă, au dreptate aceşti fani, în ipoteza că există, să fie dezolaţi? Mai degrabă nu.
Fotografiile topless ale lui Kate Middleton, Ducesă de Cambridge, publicate săptămîna trecută în revista franceză Closer, sînt un scandal, dar şi subiectul unei poveşti relevante cu privire la modul cum funcţionează media globală în 2012.
Despre Silviu Prigoană am mai scris anul trecut, de Sărbători, cînd se transformase în Moş Crăciun mutant, verde, ca să transmită la TV mesajul de sărbători al Rosal-ului, în spoturi publicitare. Între timp, energicul om de afaceri a pierdut ruşinos, cu 16,5%, la alegerile pentru Primăria Bucureştiului, iar luni şi-a dat demisia din PDL.
Nunta Elenei Băsescu a devenit un eveniment naţional, într-un sezon de secetă, în care au scos capul cel mult buruienile mondene de la Capatos şi Cancan TV, pseudocelebrităţi care îşi petrec viaţa mai degrabă la televizor decît pe-acasă ori la un ipotetic serviciu.
Primul alb care a păşit pe Lună era negru şi cînta la trompetă. Moartea lui Neil Armstrong, astronautul, a provocat pe Facebook şi acest gen de glumă, pe lîngă o mie de status-uri respectuoase, de la revedere. Şi care-ar fi problema? Cu glumele, nici una: funcţionează şi ca epitaf, dacă nu sar peste cal.
Pe 17 august, un complet de judecată rus a condamnat la cîte doi ani de închisoare, pentru huliganism, trei componente ale deja faimosului grup de punk pe nume Pussy Riot. Vestea a stîrnit nu numai perplexitate, ci şi mişcări de protest, în lumea occidentală.
Curiosity, robotul care a amartizat pe 6 martie, e şi el om. A greşit ţinta şi îşi tîrîie cu greu, pe suprafaţa roşie şi neprimitoare a vecinei noastre, cele vreo 900 de kilograme. Are, în schimb, o mulţime de ochi şi de braţe, un scop constînd în multe alte scopuri, determinarea de a le realiza şi calitatea de a se plia pe situaţiile apărute.
Nemții au cel puțin trei, de la Mercedes la BMW și apoi la Volkswagen – de fapt, cam orice realizează se revendică cu succes de la arhetipul mașină germană. Japonezii fac ce fac și ajung la fiabilitate, consum redus, siguranță, energii nepoluante.
Referendumul are nu un cîştigător, ci doi. Înapoi la Cotroceni, Traian Băsescu îi consideră pe alegătorii absenţi susţinătorii săi politici, care au refuzat „lovitura de stat“. USL se sprijină pe cei peste opt milioane de votanţi pentru demitere pentru a spune că referendumul a fost „practic“ cîştigat. Problema e: ce ne facem cu atîta victorie?
Doamnelor şi domnilor, faceţi loc: în această săptămînă crucială şi fierbinte, în care, de fapt, nu se întîmplă nimic, intră în scenă posibilul beneficiar al referendumului, interimarul preşedinte, potenţialul stăpîn al destinelor noastre, ale tuturor. Crin Antonescu, căci despre el e vorba, se află la un pas de poziţia numărul 1 în stat sau de a fi luat în serios.
În weekendul care a trecut, m-am nimerit producător de locaţie la un reality show aflat în stadiul incipient, pe care o să-l vedeţi pe un post de lifestyle, dacă totul se desfăşoară conform planului. Protagonista butona pe iPhone ori de cîte ori avea răgaz. E o banalitate? Ca gest cotidian, sigur că da. Dar în gest e ceva mai ascuns.
Cînd cu suspendarea, ochii fioroşi au scrutat din nou conştiinţa telespectatorului. De astă dată, din spatele unor ochelari de culoarea semnalizatorului, în formă de elitre. Cristian Tudor Popescu s-a întors la vocaţia principală, de personalitate TV, într-o nouă deghizare.
În şapte săptămîni, Victor Ponta a făcut trei greşeli de imagine care anulează impulsul pe care electoratul l-a avut către USL şi l-a arătat la locale. Tînărul preşedinte al PSD nu va avea o traiectorie atît de înaltă pe cît sperau susţinătorii. Dar e asta un lucru rău pentru noi, ceilalţi?
Ani de zile, cît a contat ca politician, Adrian Năstase a fost un sinonim al lipsei de charismă. Însă în noaptea de 20 spre 21 iunie, cînd cu sinuciderea ratată, social-democratul şi-a văzut cu ochii visul de a umple jurnalele de ştiri ale televiziunilor şi paginile 1 ale ziarelor, fără să le plătească sau să le constrîngă pentru asta.
În noua ipostază de bust, dezvelit acum vreo trei săptămîni de primarul Onţanu, Adrian Păunescu a privit placid şi, în fine, tăcut la hipsterimea care s-a adunat în evenimentul numit Street Delivery pe Verona, ca să cînte, să picteze şi să ia parte la o serie de alte activităţi subversive, în weekendul trecut.
Curentul grassroots care i-a adus lui Nicuşor Dan 7-8 procente în exit poll-urile pentru Primăria Bucureştiului seamănă mai bine cu revoluţiile Twitter din ţările cu probleme democratice, decît cu campaniile de Web ale candidaţilor americani. El s-a creat şi l-a propulsat însă pe matematician nu pe Twitter, ci mai degrabă pe Facebook.
În dezbaterea la care a fost invitat la Bookfest, Michel Houellebecq a primit o întrebare interesantă, la care a dat un răspuns la fel de interesant. Cum e statutul de autor controversat? a fost întrebarea. Asta nu e atît de important, a răspuns Houellebecq. Controversele contribuie la animarea sezonului literar şi pe urmă dispar.
În toamna lui 2010, la lansarea ÎnTrecerii..., Mircea Radu făcea şi o afirmaţie bombastic-inabilă: „Dacă nu va fi de marcă, îmi dau demisia“. Dar din grila TVR a dispărut apoi nu prezentatorul, ci emisiunea, fiindcă Radu a trecut la Telejurnalul primului post, după ce ÎnTrecerea... a fost anulată, la începutul lui 2012.
Ilie Năstase e o figură singulară: la 40 de ani de la victoriile care l-au adus în fruntea topului în tenisul mondial, rămîne în topurile de notorietate autohtone, cu o aură greu de clasificat. Tenismanul dă măsura a ceea ce ar trebui să însemne o celebritate şi la noi: nu doar cunoscută, ci şi iubită de public.
Cristian Mungiu a intrat în selecţia oficială de la Cannes cu al său După dealuri. Filmul va fi proiectat la festivalul care are loc în perioada 16-27, după ce în 2007, la acelaşi festival, acelaşi regizor a luat un Palme d’Or cu 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile. E vorba de o ştire de cultură cu semnificaţii politice.
După Corina Dumitrescu, aspiranta care şi-a trecut înnotul în propriul CV, USL a nominalizat la Ministerul Educaţiei un profesor universitar, senator PSD, cu un CV didactic şi profesional stufos, Ioan Mang. Şi acest CV are însă o problemă, descoperită de Alin Fumurescu, care a scris pe Vox Publica despre o diplomă oferită de American Biographical Institute.
Dezvelirea de către Sorin Oprescu a unei statui ciudate a lui Traian, pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, a provocat un scandal. Lucrarea, care aparţine sculptorului Vasile Gorduz, a fost repudiată de directorul Muzeului, care spunea acum cîteva săptămîni că „nu va sta multă vreme acolo“.
Gigi Becali este un destin istoric fără personaj istoric. Rădăcinile lui de cioban şi aventurile imobiliare în Pipera reconstituie secvenţa descălecatului într-un timp post-istoric, la o mie de ani de la evenimentele propriu-zise, ilar şi totuşi plin de sensuri.
De ce preiau dictatorii mai noi sintagme şi pseudoconcepte de la dictatorii şi ideologiile extreme mai vechi? Ultima gogoriţă de acest fel a răsărit în discursul de acum cîteva zile al lui Kim Jong-un, care a vorbit de victoria finală. Termenul apare în Mein Kampf-ul lui Hitler şi nu este unul neutru, ca dovadă faptul că echivalentul german e interzis pe unele forumuri de Internet.
Sorin Pâslaru de la Ziarul Financiar se întreba, zilele trecute, cum de Alexandru Nazare, foarte tînărul (32 de ani) ministru al Transporturilor, foloseşte construcţii bizare gen „A lipsit coerenţa în prioritizare“ sau „e un lucru pe care îl facem cu expertiză internaţională“, din moment ce avea doar 9 ani în 1989.
Din moment ce partidele româneşti au agreat nume precum Silviu Prigoană, Sorin Oprescu, Marian Vanghelie, Cristian Poteraş şi Cristian Popescu-Piedone, un independent care ar candida la Primăria Bucureştilor pare a avea un culoar bun. Independentul există deja şi se numeşte Nicuşor Dan. Care sînt şansele lui şi ce poate realiza?
