Crin Antonescu

Doamnelor şi domnilor, faceţi loc: în această săptămînă crucială şi fierbinte, în care, de fapt, nu se întîmplă nimic, intră în scenă posibilul beneficiar al referendumului, interimarul preşedinte, potenţialul stăpîn al destinelor noastre, ale tuturor. Crin Antonescu, căci despre el e vorba, se află la un pas de poziţia numărul 1 în stat sau, cum vreţi să spuneţi, de a fi luat în serios. Va face el acest pas?

Dacă vi se pare că întrebarea sună puţin ciudat, aflaţi că şi mie. Cu bune şi rele, în ciuda propriei volubilităţi, Crin Antonescu pare mai degrabă elementul pasiv în ecuaţia acestor ani. E genul de politician pe care unii îl vedeau foarte diferit, dar s-a dovedit a fi mai puţin diferit decît ne-am fi dorit, la vremea respectivă.

Vremea respectivă e un congres liberal de la începutul lui 2009, cînd Antonescu a capitalizat eşecul aşteptat al PNL la uninominalul din 2008. Călin Popescu Tăriceanu a plecat de la conducerea partidului, fără prea mult zgomot, iar celălalt contracandidat al fostului premier, Ludovic Orban, i-a acordat sprijinul lui Antonescu.

Discursul de atunci al acestuia, luminos şi mai apropiat de felul cum vorbesc politicienii americani decît de veşnica şi dezgustătoarea maculare verbală la care se supun reciproc actorii scenei publice româneşti, a părut o promisiune referitoare la timpuri noi. Repede invalidată promisiune. Pentru că, la puţin timp, Antonescu a început să îşi condimenteze discursurile cu ingrediente ca „Băsescu – codoaşa bătrînă a politicii“, care au produs aceeaşi senzaţie de răutate şi insuficienţă retorică.

Cam pe atunci a devenit fostul PAChist o ţintă pentru atacurile celeilalte părţi. A fost vorba de ricanări gen „domnul acela cu nume de floare“, din partea lui Traian Băsescu (apropo, mult tupeu îţi trebuie să te iei de numele altora, cînd te cheamă Băsescu). Şi, ulterior, de lucruri care s-au încetăţenit, ca reputaţia de chiulangiu, din cauza foarte multelor absenţe din Parlament, cu trimiterile înrudite la excesul de somn.

Antonescu a fost din nou elementul pasiv în toate aceste lucruri. Nu a reacţionat, în general, la atacuri şi nici nu şi-a îndesit prezenţa în Parlament. Dar, ulterior, cînd PDL şi Traian Băsescu au contabilizat nepopularitatea generată de criză, Antonescu a fost din nou beneficiarul, pasiv, dar cu semnul plus, al acestei nepopularităţi.

Paşii făcuţi de USL după accesul la guvernare au lăsat cu gura căscată chiar vocile independente, critice la adresa PDL, din spaţiul public romînesc. Dar, mai apoi, sondajele au continuat să prognozeze accesul definitiv la putere al liberalilor şi social-democraţilor. Cum spuneam şi altundeva, e posibil ca Antonescu să fi îngropat iluziile unora, pentru a deveni un politician standard, de succes, orice-ar însemna asta în România acestor ani. Demiterea lui Traian Băsescu e posibilă, iar în ideea unor alegeri prezidenţiale, fostul profesor de istorie ar putea deveni numărul 1 plin, cum se zice. Mai puţin expus şi gaffeur decît Ponta, Antonescu e cumva beneficiarul tuturor conjuncturilor politice din România ultimilor ani. Însă, dincolo de duşmani şi susţinători, modul cum a plutit pe aceste conjuncturi nu îl recomandă pentru o traiectorie politică mai înaltă. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Foto: L. Muntean