Legitimitatea prin ură
Referendumul are nu un cîştigător, ci doi. Înapoi la Cotroceni, Traian Băsescu îi consideră pe alegătorii absenţi susţinătorii săi politici, care au refuzat „lovitura de stat“. USL se sprijină pe cei peste opt milioane de votanţi pentru demitere pentru a spune că referendumul a fost „practic“ cîştigat. Problema e: ce ne facem cu atîta victorie?
La fel de dubioase, cele două enunţuri vin amîndouă din nevoia de legitimitate politică, pe care fiecare o caută unde poate. Curtea Constituţională nu a consimţit încă revenirea lui Băsescu la Cotroceni în momentul cînd scriu toate acestea, dar mai mult ca sigur o va face, iar la guvernare rămîne USL. Deci, oricît s-ar bate ambele părţi cu pumnii în piept, e limpede că tocmai de eşec şi lipsă de legitimitate vorbim, în ambele cazuri, exact pe dos decît s-au lăudat preşedintele şi oponenţii. Nu avem o conducere politică unitară, operaţională, iar tensiunea dintre cei doi vectori rămîne, cu potenţial de creştere. Iar pentru a înţelege de ce, trebuie să reflectăm chiar la genul de legitimitate parţială, insuficientă, pe care o strigă fiecare. Fiindcă ea nu există nici în măsura procentelor pe care le contabilizează fiecare, este o pseudo-legitimitate.
După ce, multă vreme, a venit de la Dumnezeu prin dreptul divin, noţiunea de care vorbim, legitimitatea, a început să fie definită, la Locke, drept consimţămînt al celor guvernaţi la guvernare şi actele ei politice. Pare elementar că acest consimţămînt se exprimă prin vot. Dar să ne gîndim puţin: la ce au consimţit alegătorii de duminică, atunci cînd au votat?
Chiar acceptînd sofismul preşedintelui, cu absenţii care au fost pentru menţinerea la Cotroceni, simpla prezenţă sau plecare a unui politician din structurile puterii nu e act de guvernare. Nu e acţiune politică, care merge (sau nu) în direcţia unui bine comun. În 1933, Germania a votat pentru bunăstare şi stabilitate, pentru a se alege ulterior cu Holocaustul şi Al Doilea Război Mondial. Prezenţa politică era aceeaşi.
Politicienii români generează voturi nu cu proiecte, ci pedalînd pe spaima populară, scormonind depresia legată de criza economică, pentru care caută şi găsesc responsabili. Într-un cuvînt, generînd şi catalizînd ura faţă de partea adversă. Nu e vorba de un consimţămînt la cutare sau cutare set de măsuri, ci o permanentă contestaţie cu accente sinistre, a cărei retorică o vedem în acţiune în absurda revendicare a victoriei de ambe părţi.
Duminică, alegătorii nu au votat sau boicotat un program, ci nişte minciuni şi exagerări despre partea adversă. Nu au consimţit la o succesiune de acţiuni şi măsuri, ci, în cel mai bun caz (voturile anti-Băsescu, altminteri insuficiente) la îndepărtarea unuia dintre actori. Cu alte cuvinte, chiar dacă Băsescu ar fi fost demis, nu am fi putut vorbi de legitimitate propriu-zisă, ci de pseudolegitimitate. La fel cum, dacă a rămas, nu avem „pe ce să ne bazăm“.
De ce caută politicienii români legitimitatea prin ură? Dintr-o lipsă evidentă de proiect, dar şi dintr-o raportare primitivă la electorat. Pot fi catalizaţi prin astfel de metode alegătorii fără perspective, dependenţi de stat (bugetari, pensionari), adică exact forţele sociale retrograde şi inerte. Legitimarea prin ură îndepărtează în acelaşi timp electoratul raţional, suferinda clasă de mijloc, segmentele productive ale societăţii, care se depolitizează. În ultimii ani, aritmetica majorităţii a început să scîrţîie serios fiindcă există segmente extinse de electorat care refuză să îşi exprime consimţămîntul pentru ceva anume.
Oricît de dureroasă e, punctual, cumpăna politică în care sîntem, problema României e azi că, pur şi simplu, nu se mai găsesc suficienţi alegători care să pseudolegitimeze una sau alta dintre forţele politice, pornind de la ură. Sau, cel puţin, că voturile generate de politicieni prin ură sînt împărţite. Dincolo de circ politic şi umori sociale negative, blocajul actual va genera proiecte articulate. Fiindcă politicienii români sînt atît de imorali, încît nu s-ar da în lături nici măcar de la a face ce trebuie.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
