Gigi, descălecătorul
- semnificaţia unei ironii -
Gigi Becali este un destin istoric fără personaj istoric. Rădăcinile lui de cioban şi aventurile imobiliare în Pipera reconstituie secvenţa descălecatului într-un timp post-istoric, la o mie de ani de la evenimentele propriu-zise, ilar şi totuşi plin de sensuri.
Apetitul din anii trecuţi al românilor pentru case pe pămînt – sintagmă ce diferenţiază construcţia de cărămidă, de sine stătătoare de cea din ţi-ai luat casă, referitoare la apartamentul de bloc cumpărat cu greutate – nu a fost doar o nebunie naţională, ci şi o pulsiune istorică. Din modul cum s-au cristalizat statele în Europa, ştim că o ţară este o sumă de proprietăţi private, aglutinate în timpul feudalismului. Dar, pe de altă parte, România a evadat din acest algoritm, cel puţin în vremea comunismului, odată cu naţionalizarea din 1948, care a substituit abstractul stat proprietarilor cu nume şi faţă. Legea şi politicul au potenţat cariera altei sintagme, ţara nimănui, referire peiorativă la o Românie în care lucrurile se întîmplă ciudat. Dar şi incidenţa unei infracţiuni necunoscute aiurea, furtul din avutul obştesc.
Pe acest fundal istoric a apărut Gigi Becali, dornic de o păşune pentru oile tatălui, Tase. Începuturile miliardarului nu sînt consemnate foarte precis, dar aşa e cu toate personajele legendare, chiar şi cînd legenda e o caricatură. Certă e apartenenţa lui Becali la romanitatea sud-dunăreană, familia de aromâni din care provine, care îşi găseşte şi ea locul, ironic, în povestea cu transhumanţa. Dar, la un moment dat, transhumanţa devine descălecat. Momentul e acela cînd cele 20,9 hectare din Pipera se transformă, din păşune, în loturi de casă. Atunci se petrece un soi de înţărare, maidanul capătă consistenţă socială şi valoare pecuniară. Terenul de la marginea Bucureştilor a generat pentru proprietar peste un miliard de dolari, conform estimărilor de pe culmea valului imobiliar, pentru ca apoi ea să scadă la cîteva sute de milioane. Iar Pipera e un fel de Oraş Imperial al României noi.
Povestea lui Becali este singulară, dar nu şi unică. Retrocedările au dus la o schimbare tectonică. Trecerea în intravilan a terenurilor, parcelarea lor şi transformarea în cartiere de locuinţe au efecte pe termen lung asupra comunităţii. Ţara devine mai ţară decît a fost.
Desigur că pornirile voievodale ale lui Gigi Becali, vanitatea creştină sau creştinismul vanitos sînt ridicole. Dar ele se pretează la ironia socratică, cea care ne face să punem starea de lucruri sub semnul întrebării, pentru ca să vedem ce e dincolo de ea. Putem chiar prelungi această ironie, gîndindu-ne la noul feudalism care se instituie în România, ipostaziat mai ales în termenul de baroni locali. În cronici, boierii români – mai puţin Banul Craiovei şi alţi cîţiva – sînt mai degrabă deţinători de demnităţi la curte decît feudali identificaţi printr-o bucată de pămînt. Numele persoanei îl dă pe cel al locului, şi nu pe dos, ca la nobilimea apuseană. Baronii pe stil nou sînt însă stăpîni discreţionari peste părţi ale ţării şi funcţionează într-o simbioză politică cu puterea centrală, căreia îi furnizează nu armată, ci bani. Specialişti în ars etapele cum sîntem, ni se întîmplă să transformăm instituţii, epoci şi evoluţii în caricaturi. Istoria noastră e mai plină de umor involuntar decît a altora, şi uneori acest umor se întoarce împotriva noastră.
P.S. Scandalul perpetuu referitor la exploatarea de aur de la Roşia Montană s-a multiplicat. Pe lîngă problema şisturilor bituminoase de la Bîrlad, a apărut şi povestea privatizării Cuprumin. Reacţia violentă a opiniei publice nu are cum să fie doar una întreţinută de activişti ecologişti. Ea s-ar putea lega de pulsiunile de posesie de mai sus, ca şi acel „Nu ne vindem ţara!“ din anii ’90. Se adaugă şi referinţele critice din manualul şcolar, despre foamea de pămînt a ţăranului din Ion. Dar, ca orice text de gazetă, cel de mai sus îşi propune mai degrabă să pună o problemă, decît să o epuizeze şi să dea verdicte.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
Foto: wikimedia commons
