Fuga de Popescu

Cînd cu suspendarea, ochii fioroşi au scrutat din nou conştiinţa telespectatorului. De astă dată, din spatele unor ochelari de culoarea semnalizatorului, în formă de elitre. Cristian Tudor Popescu s-a întors la vocaţia principală, de personalitate TV, într-o nouă deghizare.

Nu de mult, încercînd să definesc nu mai ştiu ce soi de epigonism, spuneam că e ca şi cum ţi-ai lua ochelari ca ai lui Bono ca să pari original. Ei bine – în mod curios, lui Cristian Tudor Popescu îi iese. E, din nou, altfel decît noi, ceilalţi, de la bocii cu heliomate la plagiatocilarii gen Ponta. Fiindcă Bono nu bîntuie pe Realitatea TV sau PRO TV, ci doar pe la Live Aid, printre alţi posesori de ochelari la fel de ciudaţi ca ai lui. Dar ochelarii portocalii, de muscă, sînt numai unul din seria accesoriilor neverosimile cu care se pavoazează Cristian Tudor Popescu. Editorialistul a mai posedat, în primul rînd, Dacie şi geacă de fîş, de care nu numai că nu s-a dezlipit, dar le-a şi etalat, cuibărindu-se în paradigma „sărac şi cinstit“ de era să zboare Ion Iliescu din ea. Asta, în vremuri în care avea de mult contul plin, de la vînzarea acţiunilor de la Adevărul. La PRO Cinema, cînd vorbeşte despre filme, poartă uneori o pălărie cu boruri cît o fustă de chivuţă, în orice caz de personaj tenebros, care, în lipsă de alt rost mai serios, creează distanţa, cu avantajul că acoperă o altă caracteristică diferenţiatoare a comentatorului, chelia, cea pe care a transformat-o de asemeni în renume, în trecut.

Dar, printre accesoriile CTP-ului – cum i se zice cu un soi de familiaritate distantă sau acribie ştiinţifică, de parcă ai numi o vietate specială ori o substanţă obscură –, se mai numără chiar T-ul semnăturii. Necesar, la începutul anilor ’90, pentru diferenţierea de regretatul Cristian Popescu, şeful de şcoală al nouăzeciştilor. Dar şi, dintotdeauna, de mulţimea inertă ca un activ de partid a popeştilor. Fiindcă, dacă te cheamă Ionescu sau Popescu, nu ai şanse să ajungi mare gazetar, spune o vorbă care i se atribuie lui Ion Cristoiu. Dar, servindu-se de litera T ca de un piolet, Cristian a ajuns. Cel puţin aşa zic sondajele.

Dar să sfîrşesc întîi cu accesoriile. Printre ele s-a numărat, cîndva, chiar şi Andreea Marin. Cu care a avut o emisiune pe un post defunct de radio, spre mirarea breslei, fiindcă pe atunci Cristian Tudor Popescu era mult mai important şi Andreea Marin – mult mai populară. Andreea Marin a gîngurit la un moment dat ceva despre consultaţiile de imagine pe care i le oferea proaspătul Bono. Ca nuca-n perete? Nu tocmai. Fiindcă, oricît ar suna de ironic, Cristian Tudor Popescu se pricepe la TV. Reuşeşte să spună lucruri simple, pe un ton apăsat, cu o dicţie inteligibilă, în ţara defectelor de vorbire, a frazelor începute în mandatul Năstase şi terminate în cel al lui Băsescu, şi a discursurilor parlamentare de 23 de minute, citite de rîrîiţi. Ştie să găsească totdeauna vinovaţi, fiindcă pentru el, la fel ca pentru noi toţi, oropsiţii, vina altcuiva e ca vitaminele, ne-ajută să ne ducem nefericirea-n cîrcă zi de zi. E violent, în ţara în care înjurătura e o slabă, dar frecventă compensaţie pentru vicisitudinile unei lumi care nu se-nvîrte exact cum vrea incompetentul din român. Atacă la persoană, vorbeşte de caracteristici fizice, spre deliciul şi reveria aceleiaşi lumi, care, să fim serioşi, se îndeletniceşte mai mult cu mititeii decît cu frumuseţea.

Aşa că, în definitiv, de ce o asemenea construcţie vizuală, excentricitate ochelaristă şi de unde celelalte deghizări? E în primul rînd fuga lui Popescu de el însuşi. Dar, desigur, dacă spre sugătorii de sîngele poporului, asupritorii de pensionari, suspendaţii de Parlament ar arăta cu degetul un oarecare, un popescu, cine l-ar mai crede? Geaca, ochelarii, pălăria, măştile sînt necesare. Ipocritul telespectator e seamănul tău şi se oglindeşte în tine doar dacă eşti diferit, dacă îi arăţi aseptice tuşe caricaturale.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).