În alte părţi ale Europei, campaniile de încurajare a lecturii există fără să fie literă de lege. În Olanda, spre exemplu, în timpul Săptămînii cărţii (o celebrare a lecturii instaurată la nivel naţional încă din anul 1932), poţi circula oriunde cu trenul prin ţară, fără
Anul 2018 a fost al doilea an consecutiv în care am putut citi multă proză scurtă autohtonă de calitate. Au publicat cărţi noi de povestiri Cristina Andrei, Andrei Crăciun, Mircea Daneliuc, Gabriel Gafiţa, Diana Geacăr, Anca Goja, Marian Ilea, Kyre, Cos
Băi, ce noroc am avut! Că puteam să ard ca un şobolan, să dau foc la casă, Doamne fereşte, şi cu vesta asta pe mine, de fîş… Nu mi vine să cred c-am scăpat, vine soţia şi te găseşte… ferească Dumnezeu, scrum! Iau o gură din tăritură şi mă gînd
Cartea de faţă adună o selecţie semnificativă, deopotrivă documentar şi literar, din relatările indigene, scrise în limba nahuatl, datînd din primii ani de după căderea capitalei aztece.
Sîntem noi mai legaţi sentimental de muzică decît de literatură? Sigur că da. Muzica acţionează asupra noastră la nivel emoţional (impactul e mai mare, instant şi de durată şi nu, nu e vorba de lacrimi), pe cînd literatura ne influenţează mai degrabă la
Povestea unei lupte (tradusă foarte bine de Sorin Gherguţ) nu este atît „jurnal de front“ sau roman, cît mărturia unei femei exilate şi grav bolnave, trăindu-şi ultima parte a vieţii între intervenţii chirurgicale, care îi mutilează corpul, şi priet
„Românii și ungurii conviețuiesc în Transilvania de sute de ani și, în afara a trei dispute violente, adevăratul război a fost rece și s-a scris între Revoluția de la 1848 și reinstaurarea administrației românești în Transilvania, în 1945. Au trecut 100 de ani de la 1 decembrie 1918, dată care continuă să provoace reacții profund antagonice în rîndurile românilor, respectiv ale maghiarilor din Transilvania. 100 de ani în care ambele etnii au construit, mai mult împreună decît separat, România lu
„Vulnerabilitatea“ oricărui popor care o scaldă atît de naționalist cum o fac acestea două este să i se scoată în evidență faptul că nu e special. Nu știm, deocamdată, cum s-ar putea face asta într-un mod amuzant, dar credem că amîndouă s-ar ur
am plecat acolo fără speranţă, pentru că, pur şi simplu, fusesem lăsată în stradă. Acest episod nefericit din viaţa mea a fost pe larg difuzat şi popularizat la vremea respectivă. Am vorbit atunci la televiziune, m-a ajutat Anca Fusariu, mulţi mi-au întins mîna, dar în faţa corupţiei micile sau marile noastre eforturi sînt zadarnice.
Ştiu că numele astea nu vă spun mai nimic: Catena, Venus, Madix, Aurora sau Secret, mai ales că aceste trupe, a căror componenţă era exclusiv feminină, au cîntat puţin şi de mult
Citesc pasionat despre toate. Tehnologia computerelor și genetica sînt chiar două hobby-uri constante ale mele. Știu în detaliu tot ce e the state of the art în amîndouă. Sper doar ca oamenii să nu-și bată joc de viitorul incredibil pe care l-ar putea avea datorită pr
Evoluînd între excludere, discriminare şi pomană, premiile de la noi au ajuns să aducă deservicii literaturii a cărei valoare pretend că o recunosc şi o celebrează.
E admirabil cum acest prozator a conturat, în mai multe cărţi şi vreme de treizeci de ani, un spaţiu multietnic nordic populat cu nenumărate personaje, păstrînd un specific al limbii şi o savoare a poveştilor de viaţă în care pitorescul,
Însemnările cultivatorului de mărar, publicate în 1988, din cauza cenzurii, sub titlul Viața mea la țară, reprezintă jurnalul vieţii private a poetului din perioada octombrie 1976 – iulie 1977, cînd a trăit în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu, într-o casă cumpărată cu doi
Nici în corespondenţa cu soţia sa, Greta Knutson, pictoriță suedeză provenită dintr-o familie înstărită şi pe care o cunoscuse în 1924, cînd i se juca cu succes piesa Mouchoir de nuages, Tzara nu este mai prezent. Plecată din Paris împreună cu copilul lor fie în timpul construcţiei casei, fie în perioadele în care se trata în diverse staţiuni, Greta îi scrie soţului ei, uneori zilnic, scrisori minunate (traduse foarte bine din franceză de îngrijitoarea ediţiei, ar fi meritat reproduse î
Prin toată țara, lumea simțea că se făcuse o mare greșeală. Prin toată țara, lumea simțea că se făcuse un lucru foarte bun. Prin toată țara, oamenii simțeau că pierduseră totul. Prin toată țara, oamenii simțeau că obținuseră totul. Prin toată țara, oamenii erauDaniel Gluck este un bătrîn gay de 101 ani, obscur fost-compozitor al unei singure piese pop (am căutat-o eu ca să n-o căutaţi voi: nu există), fără familie şi aflat în comă într-un sanatoriu. Elisabeth Demand (cum, la Ali Smith, niciodată
Sînt de multă vreme un admirator al operei lui Alice Munro, dar întotdeauna am avut o anume reţinere în a-i recomanda cărţile. Aş fi dezamăgit să constat că cei cărora am bunăvoinţa să le-o recomand n-au ce le trebuie ca să se bucure de proza ei.
În 2019 acest premiu s-a transformat într-o ruşine literară naţională. Organizatorii iau în calcul ca anul viitor să-i acorde automat premiul lui Constantin Abăluţă?
S-a îndrăgostit de o „unguroaică”. Subiectul s-a discutat mult în familie atunci şi, copil fiind, am înţeles că nu era de bine. Unchiul meu voia să se căsătorească cu unguroaica după ce-şi termina stagiul militar, iar părinţii lui nu erau de aco
Ca o încununare a confiscării lui Eminescu de către marii corupţi, impostori şi agramaţi din fruntea instituţiilor neamului, pe 15 ianuarie, la Ateneu, s-a sărbătorit „Ziua Culturii Naţionale – Ziua lui Mihai Eminescu“. Programul evenimentului a co
Eu sînt încojurat de cărţi şi în pat, seara dau cărţile la o parte ca să pot dormi. Mi-au căzut şi în cap, mi-e frică să nu-mi spargă ochelarii, un timp am avut şi o cicatrice pe frunte lăsată de o carte cartonată… Nu prea mai am loc în casă de cărţi.
De la Nichita Stănescu încoace, nici un alt poet n-a fost atît de iubit ca Emil Brumaru (25 decembrie 1938 – 5 ianuarie 2019). Iubit şi citit, deopotrivă de critici şi de cititori. Căci în ultimii 15 ani au apărut nu mai puţin de şase antologii din poezia sa
La cum au arătat lucrurile în 2018, idealul şcolii româneşti este să formeze tineri cu educaţie religioasă ortodoxistă, dispuşi să facă tumbe la propriu, în cadre festive, în faţa unor politicieni corupţi şi agramaţi, care nu sînt în stare să citească numeralul compus şi care fac confuzii semantice majore între cuvintele cvasi-omofone.
Pagina noastră de Facebook are acum peste 129.000 de prieteni şi urmăritori (cu 10.000 mai mulţi decît anul trecut). Iar de cîteva luni revista are şi cont de Instagram: www.Instagram.com/dilemaveche, unde deocamdată sîntem urmăriţi de 4100 de cititori.
Cum anul trecut îmi începeam bilanţul literar cu faptul că Mircea Cărtărescu continuă să primească mari premii internaţionale (era vorba de Premiul Leteo în Spania), încep şi acum tot cu distincţiile europene
Moartea apare schiţată fără tuşe dramatice (romanul are deseori un aer cartoonish) se ascunde o anume gravitate. Toate personajele cărţii se ascund de ceva sau de cineva, de vecini (precum bătrîna baricadată în casă) sau de duşmanii politici (precum revoluţionarii), de propriile acţiuni sau de trecut în general („Unii oameni suferă de teama că vor fi uitaţi. Această patologie poartă numele de atazagorafobie. În cazul lui se întîmpla opusul: trăia cu groaza că nu v
Șoimi ai patriei şi pionieri de altădată să scrie acum despre lipsurile şi abuzurile din aşa-zisa Epocă de Aur, trebuie să menţionez aici cîteva volume colective tematice cu istorii, evocări şi confesiuni din comunism, fie şi pentru faptul că au apărut în decursul „unui cincinal“ inaugurînd practic un nou gen confesiv: În căutarea comunismului pierdut (Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, Editura Paralela 45, 2001), Cartea roz a comunismului (
Dragii mei aflaţi despre mine că sînt sănătos şi o duc foarte bine aici, în afară de faptul că sînt departe de voi. Cu serviciul o duc f. bine, mult mai bine ca la combinat. Colegii mi-au spus că, cred că am făcut vreo mînăstire în Vîlcea de am avut aşa noroc. Mîncarea este f. bună şi gratuită, mîncăm la 6:30, 12:00 şi 19:00. De dormit nu mai vorbesc, la fel de bine, sîntem doi într-o garsonieră.
Un fel de desant în măsura în care confirmă nişte autori şi, în acelaşi timp, promite o duzină de cărţi de proză bună şi foarte bună. Va fi interesant de văzut cum îşi vor disputa aceste viitoare cărţi editurile Humanitas, Polirom, Nemira şi Paralela 45 şi, mai ales, ce vor face fiecare în parte pentru viitorul prozei româneşti. Căci a traduce marile (capod)opere premiate ale literaturii universale contemporane nu e cine ştie ce merit.
Şi Díaz, şi Nguyen vorbesc despre vulnerabilitate şi dislocare, despre identitate şi reconciliere, despre integrare şi conflicte culturale, despre dinamica familiei dezrădăcinate, însă fiecare o face pe limba lui, punînd altfel accentele, privind din unghiuri diferite, unul cu pasiunea latino, celălalt cu discreţia asiatică. Doi mari prozatori, vi-i recomand.
Romanele dificile nereuşite se pierd pe drum (die in a ditch), dar şi romanele dificile bune riscă să treacă neobservate dacă nu primesc o mînă de ajutor din partea vreunui premiu. Spune el: „Doar pentru că ficţiunea literară nu spune o poveste
Un volum de epistole care impresionează nu atît prin valoarea lor pentru istoria diplomatică privată, cît prin expresia „fidelităţii în prietenie, ca trăsătură de caracter“, după cum se exprimă Florin Ţurcanu, şi, mai ales, prin eleganţa limbajului.
Purtăm în buzunar sau la încheietura mîinii mici computere a căror memorie şi capacitate de prelucrare a datelor este de cîteva mii de ori mai mare decît bietul computer care a propulsat şi ghidat sonda Voyager pînă la marginea sistemului solar.
„Despre bullshit“ a apărut iniţial într-o revistă americană în anul 1986, fiind publicat aproape două decenii mai tîrziu sub formă de broşură, fiind urmat şi de o continuare/completare intitulată „Despre adevăr“. Ediţia românească le reproduce pe amîndouă, aşezîndu-le în oglindă,
În noaptea incendiului de la Colectiv, Nicolae Bănicioiu, pe atunci Ministru al Sănătăţii, declara că „medicii noştri pot face faţă cu brio oricărei situaţii”.
Ceauşescu a demolat, în prima jumătate a anilor ’80, nu mai puţin de şase kilometri pătraţi din centrul istoric al oraşului, adică 20.000 de proprietăţi (60.000 de familii au fost forţate să se mute la bloc), 19 străzi şi aproximativ 30 de monumente istorice şi clădiri de patrimoniu: biserici, mănăstiri, sinagogi, muzee, hanuri, hale, spitale, stadioane, altele fiind salvate prin translatare datorită unui arhitect pe nume Eugen Iordăchescu de la Institutul Proiect Bucureşti.
S-ar putea să faceţi o pasiune pentru romanele mult-premiatului şi mult-lăudatului columbian Juan Gabriel Vásquez (n. 1973), pe care eu îl văd, de fapt, ca pe un Bolaño cu substrat socio-politic.
În anii ’20-’30, paralel cu dezvoltarea fascismului şi nazismului, a progresat şi la noi extremismul de dreapta. La jumătatea anilor ’30, mişcării legionare, care ajunsese o forţă de temut, i s-au alăturat, cum ştim, cîţiva reprezentanţi străluciţi ai tinerei generaţii intelectuale.
Îmi închipuiam, încă naiv, că nu pot fi constrîns să primesc o muncă, fie ea foarte onorabilă, pe care totuşi n-o voiam. În cele din urmă, s-a recurs la un mijloc extrem: am fost chemat „sus“, la unul din marii şefii. Aici discuţia a fost scurtă. După ce mi-am justificat refuzul cît am putut mai bine
Poezia lui Răzvan Andrei, deopotrivă inteligentă cultural şi sensibilă la viaţă, musteşte de frică, singurătate şi moarte în timp ce cartografiază întunecate locuri interioare cu nesiguranţa şi vulnerabilitatea la vedere. O carte (de debut) excelentă.
Franzen a mărturisit că în acest roman a făcut mari eforturi de a se distanţa de experienţa propriei familii: „M-am gîndit la familia mea, al cărei tumult emoţional conţinea multă frustrare, dezamăgire, depresie cronică, anxietate, nefericire.
Pentru un simplu „voyeur la un exercițiu de colaps“, Ruxandra Cesereanu cîntă mînia cu mult patos. Este un poem cult, deopotrivă liric și dramatic, elegiac și revoltat, direct și retoric, construit pe mai multe paliere, cumulativ, autentic și viu ca o baladă urbană în epoca Internetului. În fond, „mărșăluim, rezistăm, sîntem vii“. #rezist
Asta nu e o carte, e o mică bombă. Vrei să sminteşti tancurile cu proză? Nu mai sînt marinari, marinarii au dispărut. Au închis marea. Copiii cu caiet nescris se bucură. Cel mai important lucru în copilărie sînt încercările.
Numărul scriitorilor invitați la noi este mult prea mare, ceea ce-i face să nu se poată produce satisfăcător. Cînd sînt invitați mulți scriitori, fie există prea multe evenimente care se suprapun și publicul, același, trebuie să aleagă ce anume să rateze, fie timpul acordat cunoașterii fiecărui scriitor în parte (prin lectură sau dialog) este nerezonabil de mic.
Festivalurile sînt, probabil, cel mai bun lucru care s-a întîmplat literaturii române în ultimul deceniu. Creșterea și înmulțirea lor, deschiderea internațională, diversificarea evenimentelor și activităților, mixarea literaturii cu alte arte, toate acestea au avut ca efect imediat o împrospătare a cîmpului literar și chiar a pieței de carte fără de care imaginea de ansamblu ar fi fost abia atunci cu adevărat tristă.
Cred că lumea se bucură să vadă poeți în carne și oase și drept dovadă e faptul că în timpul festivalului se vînd foarte multe cărți de poezie. Cred că un festival literar ar trebui să promoveze literatura contemporană, cu precădere literatura română, dar, firește, și pe cea străină. Un festival literar bine organizat poate să ajungă o marcă înregistrată, ca marile festivaluri de muzică.
