O cafea la Istanbul, în ceşti şi-ntre coperte

Dacă Borges îşi imagina Paradisul ca pe-o bibliotecă, eu mi-am imaginat dintotdeauna Istanbulul ca pe-o cafenea cu cărţi.

Istoricii estimează că ȋn anul 1570 se găseau ȋn Constantinopol, pe vremea aceea cel mai bogat și mai populat oraș din lume, peste 600 de cafenele. Prima dintre acestea fusese deschisă doar cu vreo zece ani în urmă, dar între timp, pe lîngă micile magazine care vindeau cafea gata făcută, apăruseră şi marile cafenele unde cafeaua era savurată cu tot dichisul: ciubuce, zaharicale, perne pufoase sau pomi umbroşi şi havuzuri pe terase, cu poeți și trubaduri prin preajmă. În aceste cafenele se adunau oameni şcoliţi, care discutau noutăţile şi temele zilei, sau tineri artişti care căutau afirmarea în literatură şi muzică. Cafeaua a devenit, astfel, „vinul” Orientului: o băutură socială, asociată causeriei intelectuale, fiind numită chiar şi „laptele gînditorilor și al jucătorilor de șah”.

N-o să povestesc cum, la prima mea vizită în Istanbul, am căutat cafenele; dar am să povestesc cea mai profundă experienţă trăită la Istanbul cînd cafeaua şi cărţile, două lucruri inseparabile pentru orice iubeşte literatura, au căpătat aceeaşi aromă.

Orhan Pamuk, prozatorul turc pe care am apucat să-l citesc înainte să primească Nobelul şi cu care am avut şansa să mă conversez personal de două ori, a publicat în 2008 romanul Muzeul Inocenţei, care s-a dovedit a fi una dintre cele mai de succes cărţi ale lui. Romanul a apărut în şaptezeci de traduceri, inclusiv în română, şi peste tot cu aceeaşi copertă. E un roman de dragoste care spune povestea dintre Kemal, un tînăr de familie bună, logodit cu Sibel, fată de aceeaşi condiţie, şi Füsun, o tînără vînzătoare care-i este interzisă, în cele din urmă, din cauza statutului social modest. Iubirea neîmplinită îi provoacă lui Kemal o formidabilă obsesie pentru obiecte, singurele care-i pot reconstitui pasiunea pierdută pentru Füsun. Amintirea iubitei este întreţinută de Kemal prin strîngerea obiectelor rămase de la ea sau care i-ar fi putut aparţine.

Rezumată vulgar, aceasta e povestea prinsă în roman. Dar povestea depăşeşte copertele cărţii, căci Pamuk nu e un scriitor oarecare. Obsedat de ficţiune şi avînd o mare fascinaţie pentru Istanbul, cu banii primiţi odată cu Premiul Nobel a cumpărat pe strada Çukurcuma, în cartierul unde a copilărit, o casă veche cu trei etaje, pe care a renovat-o şi a transformat-o în Muzeul Inocenţei, primul muzeu din istorie dedicat unui roman.

Muzeul conţine 83 de casete de sticlă (cîte capitole are romanul) pline cu miile de obiecte pe care Pamuk le-a achiziţionat, vreme de două decenii, de prin tîrguri, talciocuri şi anticariate: bilete de loterie, cutii de chibrite şi periuţe de dinţi din anii ’70, sticluţe de raki sau parfum şi tot felul de articole de cosmetică, ceasuri, portofele, mici piese decorative, fotografii, ziare, postere de film, haine etc. „Am scris romanul adunînd obiectele pentru muzeu, gîndindu-le pe amîndouă ca pe mici enciclopedii ale dragostei: o colecţie de obiecte modeste ale vieţii de zi cu zi”, mi-a mărturisit Pamuk cînd ne-am întîlnit la Istanbul. Obiectele fetişizate de personajul romanului sînt acum expuse pentru cititorii cărţii în vitrinele muzeului, inclusiv rochia, pantofii galbeni sau cele 4.213 de mucuri de ţigară fumate de frumoasa Füsun. Dar, mai ales, ceştile de cafea din care beau personajele romanului. Şi, oh, cîtă cafea se mai bea în cele 750 de pagini!

În cartea sa autobiografică intitulată Istanbul: amintirile şi oraşul, Pamuk povesteşte cum, copil fiind, de cîte ori o însoţea pe mama lui să cumpere cafea de la o prăvălie anume, zgomotele maşinăriei de rîşniţat îl speriau, iar vînzătorul de cafea îi dăruia smochine. Fascinat de mic de instrumentele de preparat cafea, cafeaua revine ca un leitmotiv în povestea de dragoste dintre Füsun şi Kemal. Cei doi beau cafea în cafenelele din cartierele Beyoglu sau Rumelihisari, ori în cafenelele de pe malul Bosforului, iar mai tîrziu, cînd pleacă în căutarea ei, prin toate casele şi balcoanele rudelor fetei. Spune Kemal în roman: „Cînd m‑am apucat să subtilizez şi alte obiecte, precum scrumiere, ceşti, papuci, a căror absenţă atrăgea atenţia, după lucruri precum cutii de chi­brituri, mucuri de ţigări fumate de Füsun, solniţe, ceşcuţe de cafea, agrafe, clame de păr, care nu erau greu de sustras şi care nu atrăgeau lua­rea‑aminte, am început treptat să cumpăr şi să aduc în locul lor replici noi.” (Muzeul Inocenţei, traducere de Luminiţa Munteanu, Editura Polirom)

„Dacă literatura face ca lucrurile obişnuite să arate frumos, muzeul pune în lumină cele mai mărunte obiecte din viaţa noastră. Muzeul este dedicat deopotrivă oraşului Istanbul şi vieţii private, este o capsulă a timpului dedicată ultimilor 50 de ani: prezervă deopotrivă detalii ale vieţilor oamenilor şi viaţa Istanbulului din ultima jumătate de secol”, mi-a mai spus Pamuk atunci la o cafea, în Istanbul, în toamna lui 2012.

Pe vremea cînd otomanii cuceriseră Yemenul și au început să transporte boabele de cafea din portul Mocha spre interiorul Imperiului (prin canalul Suez, preluate apoi de comercianți francezi sau venețieni), deschizînd la Istanbul (pe atunci Constantinopole) prima cafenea din istorie – Kiva Han, cafeaua ajungea în restul lumii foarte greu. Pe vremea aceea toată cafeaua transportată în afara Imperiului Otoman era prăjită sau parțial prăjită, astfel încît să nu poată fi cultivată altundeva, iar comercianții erau controlați cu strictețe pentru a nu încălca aceste reguli. Expansiunea cafelei în India și Indonezia s-a datorat, în cele din urmă, unui pelerin care și-a lipit de abdomen şapte boabe de cafea verde și le-a strecurat în afara Imperiului. Aşa a apărut primul blend din istoria cafelei: Mocha Java, un bazar oriental al aromei.

Astăzi pot bea o cafea cu Orhan Pamuk oricînd la mine acasă, pe balcon, fără să mai fie nevoie să călătoresc pînă la marginile fostului Imperiu. O ceaşcă de Café Istanbul în ediţie limitată de la Nespresso, un amestec complex creat din boabe de cafea Arabica Mocha din Yemen, Robusta din India procesată prin tehnica „monsooning” și Arabica din Indonezia, alături de unul dintre romanele lui, e suficientă pentru a călători în Imperiul propriei mele imaginaţii, acolo unde notele condimentate ce amintesc de piperul negru capătă intensitatea obsesiei. Pentru dragoste, pentru obiecte, pentru cărţi...