Cărţi, muzică, moarte

în memoria lui Philip Roth, Emil Brumaru, Mark Hollis şi Scott Walker

Încă e un mister pentru mine de ce sufăr mai mult la moartea unui muzician decît la moartea unui scriitor. Mă simt vinovat pentru că ar trebui, eu însumi scriitor fiind şi ocupîndu-mă cu literatura, să fiu mai apropiat şi mai sensibil la arta scrisului. (Dar oare chiar ar trebui?) Dacă, printr-un ipotetic joc al aburdului, aş fi nevoit ca dintre toate artele să aleg una singură şi să renunţ definitiv la toate celelalte, ce-aş alege: muzica sau literatura?

Moartea unui muzician preferat mă aruncă într-o stare înrudită cu depresia, pe cînd dispariţia unui scriitor doar mă întristează. S-a întîmplat şi acum cu sinuciderea lui Chris Cornell. Am fost indispus aproape două săptămîni, timp în care i-am ascultat muzica în buclă pe orice device îmi era mai la îndemînă. Săptămîna trecută însă, cînd am aflat de moartea lui Denis Johnson, unul dintre prozatorii mei americani preferaţi, nu m-am apucat să-i recitesc povestirile din volumul Jesus’ Son, chit că au avut o mare influenţă asupra scrisului meu. (În limba română, din opera lui Denis Johnson s-a tradus un singur roman: Arborele de fum, Editura Polirom, roman distins cu National Book Award şi nominalizat la Pulitzer în 2008; iar o proză scurtă va apărea în avanpremieră în nr. 9 al revistei Iocan – later edit.)

Prin urmare: sîntem noi mai legaţi sentimental de muzică decît de literatură? Sigur că da. Muzica acţionează asupra noastră la nivel emoţional (impactul e mai mare, instant şi de durată şi nu, nu e vorba de lacrimi), pe cînd literatura ne influenţează mai degrabă la nivel intelectual. Comportamentul nostru emoţional este influenţat în mod direct de cărţile citite, dar ataşamentul faţă de muzică e mai complex, dovadă că sîntem capabili să ascultăm aceeaşi muzică la infinit, lucru pe care nu-l putem spune şi despre carte. Mi-e imposibil să estimez de cîte ori am ascultat cap-coadă albumul Superunknown de la Soundgarden şi, de vreme ce continui să-l ascult de aproape douăzeci de ani, probabil că nu mă voi sătura niciodată de el. Cărţile lui Denis Johnson le-am citit însă o singură dată şi probabil le voi reciti, măcar parţial, cîndva, dar atît. Nu mă număr printre cei care fac obsesii pentru cîte o carte citind-o şi recitind-o de nenumărate ori. Sînt dependent de cărţi, dar nu de una singură. În schimb, muzica preferată (o piesă, un album, un artist) o ascult obsesiv. Memoria pasajelor muzicale este infinit mai bună decît memoria unui fragment de carte. Pot reproduce în cap un solo de chitară, dar nu şi o frază mai lungă dintr-un roman preferat.

Neuroştiinţa explică foarte bine: activitatea muzicală (cîntat şi/sau ascultat) implică aproape toate regiunile creierului şi aproape toate subsistemele neuronale. La nivel profund, emoţiile pe care le simţim ca reacţie la muzică solicită structuri din centrul procesării emoţionale aflat în cortex. Pentru acurateţea ştiinţifică, citez din volumul Creierul nostru muzical de Daniel J. Levitin (tradus la Editura Humanitas): „Povestea despre creierul nostru şi muzică este cea a unei minunate orchestrări a regiunilor cerebrale care implică atît părţile cele mai vechi ale creierului uman, cît şi pe cele mai noi, şi regiuni îndepărtate, cum sînt cerebelul, aflat în partea din spate a capului, şi lobii frontali, aflaţi în spatele ochilor. Ea implică o coregrafie de mare precizie a eliberării şi captării de substanţe neurochimice între sistemele de predicţie logică şi sistemele de recompensă emoţională.” Ceea ce înseamnă că, atunci cînd ne place o muzică, în memoria noastră se activează urme ale momentelor încărcate afectiv din trecutul nostru. Şi concluzionează Daniel J. Levitin: „În ceea ce priveşte creierul nostru şi muzica, totul se bazează pe conexiuni.” Altfel spus, atunci cînd asculţi o muzică preferată, se activează un întreg circuit de conexiuni emoţionale în diacronie, adică pe axa temporală. Doar mirosul mai poate face aşa ceva.

Pe cînd scriam acest text a murit şi Gregg Allman, vocalist şi clăpar în The Allman Brothers Band. Aşa că nu ştiu cum să închei altfel decît cu o frază din Denis Johnson: „Sometimes what I wouldn`t give to have us sitting in a bar again at 9:00 a.m. telling lies to one another, far from God.”

Text publicat în primăvara lui 2017 pe platforma www.art7.ro