„Sintagma de «romantism revoluţionar» mi se potrivea“ – interviu cu Paul CORNEA

Abia terminasem Facultatea de Litere, cînd Gabriela Adameşteanu mi-a oferit şansa de a face interviuri pentru revista 22. Întîlnirea cu Paul Cornea (3 noiembrie 1923 – 7 octombrie 2018) a rezultat într un interviu consistent, publicat în nr. 669 din 2002 al revistei, sub titlul „Şansa de a întîmpina libertatea“, interviu din care, în chip de omagiu postum, redau aici un fragment semnificativ pentru biografia unuia dintre cei mai importanţi intelectuali români. 

Cum a început aventura dvs. de intelectual cu convingeri de stînga?

A început devreme, eram elev la liceu. Prin 1940, am fost eliminat din Liceul „Mihai Viteazul“, în urma aplicării legilor rasiale. Ultimele două clase le-am făcut la un liceu evreiesc, unde am avut marea şansă de a-l avea printre profesori pe Mihail Sebastian. După izbucnirea războiului, am fost luat la muncă obligatorie, urmînd paralel, pe apucate, cursurile unui colegiu înfiinţat ad-hoc, un fel de substitut al universităţii. Aici, cineva mi a propus să mă alătur luptei antifasciste, conduse, cum aveam să aflu după cîtăva vreme, de Uniunea Tineretului Comunist. Am acceptat. Am desfăşurat o activitate nesemnificativă din punct de vedere obiectiv, dar extrem de riscantă: scriere de fluturaşi, difuzare de manifeste împotriva lui Antonescu prin curţile de mahalale, oferirea camerei în care locuiam, fără ştirea părinţilor mei, pentru întîlniri conspirative etc. Mi-am dat seama de ce mă păştea de-abia cînd un coleg, care făcea cam aceleaşi lucruri, a fost arestat şi ucis la Poliţie. Am avut însă noroc şi am scăpat.

După război, am intrat la Facultate şi am aderat la UTC. Nu era o alegere, fiindcă, atunci, pentru unul ca mine, nu exista alternativă. Eram naiv, mare cititor de literatură, puţin format sub raport ideologic. Sintagma de „romantism revoluţionar“, trivializată mai tîrziu, mi se potrivea de minune. Am avut diverse sarcini, le-am îndeplinit cu convingere, însă, de la o vreme, au început să apară fisuri între ceea ce gîndeam şi ceea ce se întîmpla în jurul meu.

Cam de cînd?

Mi-e greu să precizez. La început, ca orice om stăpînit de o credinţă, eram insensibil la obiecţii: priveam fără să văd, ascultam fără să aud. Însă ce învăţam la universitate, cu Henri Stahl, cu Mircea Florian, cu Tudor Vianu, cu alţii, universul lor de cultură, limbajul lor, lecturile la care mă trimiteau nu se potrivea deloc cu activităţile uteciste. De altă parte, lucrînd la o revistă de tineret, am avut ocazia să-i întîlnesc pe propagandiştii calificaţi ai partidului. A fost o imensă dezamăgire: erau, cu rare excepţii, inculţi, primitivi în exprimare, dogmatici, etalau un sistem maniheist de judecată, de un simplism uluitor. Cel mai rău era că între lozincile partidului şi realităţile de care mă ciocneam zilnic apăreau contradicţii evidente, iar metoda de a nu le înfrunta, ci de a le eluda, dădea tot mai puţine rezultate. La un moment dat, nedumeririle şi îndoielile care mă asaltau au răbufnit. S-a întîmplat în 1952, cu ocazia aşa zisei „devieri de dreapta“ Ana Pauker – Vasile Luca. Asupra chestiunii de fond, în litigiu, n-aveam competenţa să mă pronunţ. Ceea ce mi se părea însă inacceptabil era că, de la o zi la alta, doi conducători ai partidului din patru, ale căror poze te întîmpinau pînă la exasperare în vitrine, în locuri publice, pe prima pagină a ziarelor, fuseseră nu doar demişi, ci stigmatizaţi ca „trădători“ cu vechi state de serviciu. Dintr-odată mi-au revenit în minte procesele altor lideri proeminenţi din ţările „frăţeşti“, condamnaţi după acelaşi tipic, cărora nu le dădusem atenţie (probabil fiindcă, subconştient, mi-era teamă s-o fac).

Am pus atunci nişte întrebări care au fost judecate aspru, deşi erau pur şi simplu de bun-simţ şi formulate cu moderaţie. Am fost scos din conducerea organizaţiei de tineret şi repartizat provizoriu în echipa de organizare a Festivalului Mondial al Tineretului, care urma să se desfăşoare la Bucureşti, în vara lui 1953. În toamna aceluiaşi an – Stalin murise în martie 1953 şi intraserăm într-o aşa zisă „mică liberalizare“ – m-am trezit numit director general adjunct în Ministerul Culturii.

Şi mai departe?

Momentul marii crize identitare comuniste a fost, pentru mine, Congresul al XX-lea al PCUS, din 1956. Cînd am luat cunoştinţă, pe căi ocolite, de scrisoarea secretă a lui Hruşciov, care denunţa crimele lui Stalin şi dădea o imagine apocaliptică a vieţii interne a partidului bolşevic, am fost complet bulversat. N am putut dormi nopţi de-a rîndul, am răsucit pe toate feţele problema propriului meu statut. Trebuie să mărturisesc că nu eram încă pregătit să accept că principiul însuşi al comunismului trebuie abandonat, încercam să mă conving că stalinismul fusese un cancer, o boală îngrozitoare, dar că, odată eradicată, ar fi fost cu putinţă să se meargă mai departe, cu rectificările necesare. La urma urmei, chiar demascarea şi autocritica lui Hruşciov nu constituiau oare semnale pozitive? În orice caz, în ce mă priveşte, mă hotărîsem să profit de primul prilej spre a mă întoarce la catedră (unde funcţionam din 1950), renunţînd la orice activitate publică. N-a fost să fie, cel puţin imediat.

De ce?

Speriat de perspectiva destalinizării, iniţiată de Hruşciov în toate ţările socialiste, Gheorghiu-Dej (care avea pe conştiinţă Canalul şi uciderea lui Lucreţiu Pătrăşcanu) a dispus, în 1957, o campanie de intimidare a intelectualilor bănuiţi a nu fi „pe linie“. S-au efectuat arestări şi condamnări şi s-au organizat în toată ţara îngrozitoare procese publice în care oamenii muncii îşi exprimau indignarea faţă de cei desemnaţi drept „vinovaţi“. În acest context, am avut şi eu parte de un proces într-o adunare generală a funcţionarilor din Ministerul Culturii. Sub acuzaţia de liberalism şi după un dialog de surzi cu inchizitorii din prezidiu, mi s-a dat o sancţiune severă şi am fost demis din postul de director general al Editurilor (pe care-l ocupam de vreo şapte luni).

Dar, nu după mult timp, spre marea mea surpriză, am fost invitat să trec în cinematografie, în funcţia de director general al Studioului „Bucureşti“. Am refuzat categoric. Ministrul Culturii de-atunci a insistat, însă nu mi-am schimbat hotărîrea. Am explicat că nu rîvnesc slujbe, că dorinţa mea este să mă întorc în Facultate, cu norma întreagă, ca să-mi fac meseria. Îmi închipuiam, încă naiv, că nu pot fi constrîns să primesc o muncă, fie ea foarte onorabilă, pe care totuşi n-o voiam. În cele din urmă, s-a recurs la un mijloc extrem: am fost chemat „sus“, la unul din marii şefii. Aici discuţia a fost scurtă. După ce mi-am justificat refuzul cît am putut mai bine, marele şef m-a făcut atent că nu mi se făcea o propunere, ci mi se trasa o sarcină, iar sarcinile de partid nu se discută, mai ales în situaţia unui sancţionat care ar trebui să aprecieze şansa de „reabilitare“ ce i se oferea.

Cînd v-aţi încheiat socotelile cu partidul?

Cu partidul, în decembrie 1989, dar cu comunismul, cu mult înainte. La mijlocul anilor ‘60, cînd mi s-a permis să plec din cinematografie, după două demisii rămase fără rezultat şi o intervenţie a lui G. Călinescu, eram deja bine lămurit. De aceea, tezele din iunie 1971 nu m-au surprins foarte tare. E adevărat că refuzul lui Ceauşescu de a participa la invadarea Cehoslovaciei şi faimosul său discurs din Piaţa Palatului mi-au dat un moment de emoţie. Am înţeles totuşi, înaintea altora, că purtarea sa nu era a unui democrat, ci a unui lider ambiţios şi paranoic, care nu voia să-şi împartă cu nimeni stăpînirea propriului popor, nici cu Dumnezeu, cu atît mai puţin cu ruşii…

De ce nu v-aţi depus atunci carnetul de membru?

Fiindcă aveam doi copii şi-mi iubeam meseria. Nu eram pregătit să-mi asum riscurile unei rupturi deschise. Recunosc că, din unghiul principiilor, era o laşitate. N-am avut însă curajul să fac pasul spre disidenţă; mi-am propus, în schimb, ca cel puţin în ceea ce public să nu fac compromisuri. Şi nu le-am făcut. Retranşat în paşoptism, mi-am putut ţine pariul. Iar de la un moment înainte, spre a avea o şi mai mare libertate de mişcare, m-am mutat în teoria literară.

Am urmărit astfel degradarea lucrurilor, formele cele mai brutal represive şi iraţionale pe care le lua dictatura: foametea şi frigul din case, televiziunea redusă la trei ore de emisie, distrugerea cartierului copilăriei mele, construcţiile faraonice, apogeul cultului celor doi lideri etc. Spre sfîrşitul anilor ’80 eram convins că zilele regimului Ceauşescu sînt numărate. Mi-era clar că un regim devenit odios în ochii întregii lumi şi care se înstrăinase de propriu-i popor n-avea şanse, pe termen lung, să supravieţuiască. Evident, nu ştiam cînd se va produce schimbarea, nici cum. Dar eram sigur că va veni. Ceea ce însă nu mi-am imaginat niciodată a fost prăbuşirea fulgerătoare a comunismului. Bănuiam – şi asta numai după căderea Zidului Berlinului – că, în cel mai bun caz, va urma o tranziţie mai scurtă sau mai lungă. Şi mă întrebam, dată fiindu-mi vîrsta, dacă voi apuca sfîrşitul tunelului…

***

Născut la București, în 1923, Paul Cornea a obținut licența în litere și filozofie în 1948 și doctoratul în filologie în 1971 la Universitatea București. A început o prodigioasă carieră didactică în 1949, devenind profesor emerit al Facultății de Litere. A ocupat importante funcții administrative în instituțiile culturale ale țării, fiind director general în Ministerul Culturii (1952-1964), unde a condus succesiv direcția teatrelor și instituțiilor muzicale, direcția generală a editurilor și studioul cinematografic „București“, a fost ministru adjunct al Învățămîntului (1990), șef de catedră și decan al Facultății de Litere (1992-1996) și președinte al Asociației de Literatură Comparată (din 1998), membru în Consiliul de Conducere al ICR (2009-2012).

Începînd cu 1946 a fost o prezență constantă și importantă în revistele literare și culturale românești, printre care Gazeta Literară, Contemporanul, Viața Românească, Revista de Istorie și Teorie Literară. Erudiția, inteligența și bunul său gust i-au adus un prestigiu imens în lumea literelor românești. Paul Cornea s-a mișcat competent și seducător pe teritoriile exegezei, comparatismului, istoriei ideilor și teoriei lecturii, cîteva dintre volumele sale fiind socotite opere de referință. Dintre acestea amintim monografia Anton Pann (1964), De la Alexandrescu la Eminescu: aspecte, figuri, idei (1966), Originile romantismului românesc (1972), Oamenii începutului de drum (1974), Conceptul de cultură literară în cultura românească (1974), Regula jocului. Versantul colectiv al literaturii (1980), De la N. Filimon la G. Călinescu (1982), Itinerar printre clasici (1984), Introducere în teoria lecturii (1988 și 1998), Aproapele și departele (1990), Semnele vremii (1995), Interpretare și raționalitate (1998), Delimitări și ipoteze. Comunicări și eseuri de teorie literară și studii culturale (2008). În 2013 a publicat, împreună cu Daniel Cristea-Enache, o carte-dialog intitulată Cum a fost – ce a fost, extrem de bine primită. La împlinirea vîrstei de 75 de ani, doi dintre autorii consacrați ai revistei noastre, Mircea Vasilescu și Liviu Papadima, au alcătuit în onoarea sa un volum colectiv intitulat Cercetarea literară, azi.

A primit, în țară, Premiul „B.P. Hasdeu“ al Academiei Române (1972) și Premiul Asociației Scriitorilor din București (1973). Între 1991 și 1997 a fost vicepreședinte al Asociației Internaționale de Literatură Comparată, iar în 1998 a devenit Officier des Palmes Académiques.