Personalitate deopotrivă exuberantă şi autodistructivă, nu se menajează, viaţa lui este suficient de scandaloasă şi plină de excese pentru a nu putea să fie cosmetizată oricum, de aceea se livrează pe sine ca pe un personaj complex şi atractiv tocmai prin sinceritatea, naturaleţea şi slăbiciunile sale: homosexual declarat şi mîndru de sexualitatea sa, alcoolic şi dependent de amfetamine şi de barbiturice, depresiv şi paranoic, destul de nesigur pe talentul său, dar obsedat de propria operă. Căci
Nu mai sîntem o trupă complet acustică, cu aceeaşi instrumentaţie pentru toate piesele. Acum folosim computere pentru o parte din procesul compoziţiei, folosim o mai mare varietate de instrumente şi de efecte de pedală. Totuşi, nucleul pieselor este compus în aproape acelaşi fel.
A trecut neobservat faptul, de o anume însemnătate culturală, că Primăria Romei a emis, cu ceva timp în urmă, o revocare a decretului prin care Împăratul Octavian Augustus l-a trimis în exil, la Tomis, pe Publius Ovidius Naso (43 î.Chr., Sulmona – 17 d.Chr., Tomis).
Prozele lui Gao Xingjian rămîn la acest nivel vag/abstract al semnificației, excepție făcînd proza titulară, cea mai bună, în care un bărbat încearcă „să se despovăreze de dorul de casă“ și se întoarce în orășelul bunicului, căruia îi duce o undiță
„E straniu să vezi cum cei mai hotărîți tirani respectă vag formalitățile, ca și cum ar vrea să dea impresia că nu forțează procedurile, în timp ce calcă în picioare toate uzanțele.“ Cum a fost posibil Holocaustul? Așa.
Mixul între locul de desfășurare al festivalului, adică o zonă izolată, sălbatică și de o frumusețe aparte, atmosfera intimă și foarte relaxată din timpul festivalului, dar cu o organizare profesionistă, cu o producție complexă și cu multe elemente de confort pentru participanți, cum nu știu să mai ofere un alt festival din România astfel poziționat – acesta cred că e punctul forte al festivalului. Un alt element esențial și diferențiator îl consider reprezentat de programul artistic dedicat exc
N-aţi citit o carte mai amuzantă şi totodată mai terifiantă despre China! Zece eseuri confesive, fiecare pornind de la cîte un cuvînt/concept, care alcătuiesc o imagine cuprinzătoare a mentalului colectiv chinez modelat/alienat de diversele „reforme“ comunisto-capitaliste. Cele zece cuvinte alese (popor, conducător, lectură, scris, lu xun, decalaj, revoluţie, firul ierbii, imitaţie, cacealma) şi structura compozită îi oferă prozatorului Yu Hua o modalitate de a-şi organiza
„Are scrierea literaturii vreun scop?“, întreabă Robert Șerban. „Literatura ne face mai nesiguri pe noi înșine, deci mai toleranți“, răspunde frumos Bogdan Crețu, într-un moment al istoriei în care intoleranța de orice natură se manifestă zgomotos pe întreaga planetă.
Cînd Bogdan Varvari va înceta să-şi mai gîndească proza cu cap de filozof va scrie impecabil. Pînă atunci, în ciuda stîngăciilor, cartea sa a contribuit la un an editorial grozav pentru proza scurtă românească. O recomand.
500 de miliarde de pahare de unică folosinţă sînt aruncate anual pe tot globul, cele mai multe nu sînt fabricate din materiale reciclabile (astfel că doar unul din 400 de pahare este reciclat), nu sînt biodegradabile (nici măcar cele de carton
Abrams îl include pe Cărtărescu în categoria „autorilor arhitectonici“, acei autori „intens preocupați de structura generală a producției lor literare, care nu lasă nimic la voia întîmplării“.
„Mareşalul Antonescu a fost un dictator şi un asasin sîngeros care a aplicat o metodă originală, fiind parţial nesupus lui Hitler, dar care a ţinut să ofere o variantă proprie a Soluţiei finale”, a mai spus Andrei Oişteanu despre generalul fascist care nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare, ci s-a ocupat singur de acest lucru: 270.000 de evrei au fost exterminaţi sub guvernul său.
Un scriitor american mediocru, părăsit de soție, pleacă la Paris însoțit de noua lui iubită, o femeie mai în vîrstă decît el, pentru a-și întîlni editorul și traducătoarea francezi.
Sportul este sublimarea războiului civil“, spune el într-un ultim capitol în care vorbeşte puţin şi despre partea întunecată a balonului rotund. Şi continuă: „fotbalul oferă o organizare legală a violenţei“, consolidează unui soi de tribalism la nivelul cluburilor, naţionalism la nivelul ţării şi colonialism la nivel continental (cluburile oligarhilor transferă, transformînd în marfă, jucători de culoare), are o natură patriarhală, discriminatorie sexual şi rasial. Simon Critchley nu insistă, da
Am fost plecată pentru cîteva zile fără telefon și parcă aș fi avut o revelație. Atunci cînd poți asculta orice vrei oricînd vrei este deopotrivă uluitor și înspăimîntător. Asta înseamnă să consumi muzica. Partea bună este că multă lume încă depune un efort considerabil ca să facă muzică și mă bucur că asta încă n-a dispărut.
În timp ce se ascunde de recuperatorul de credite, amărîtul de profesor continuă să cînte la clavicordul din vremea lui Bach ca şi cum în succesiunea de note atinse ar putea atinge mîntuirea.
Chestiunea rămîne însă actuală: de ce nu există secțiuni speciale în cadrul marilor premii literare, şi pentru proza scurtă, pusă întotdeauna să concureze, fără șanse reale, cu romanul?
Peter Wohlleben este un fel de Steve Irwin al copacilor. Nu veţi găsi un tip mai pasionat şi care să scrie cu mai multă plăcere, pricepere şi pe înţelesul tuturor despre organismele astea formidabile care se dovedesc a fi copacii, de care trăim înconjuraţi fără să ştim mai nimic despre ei.
După separare, tinerii rîși sînt supuși multor pericole, de aceea rata lor de supraviețuire este de doar 50% în primul an de viață și tot de 50% în al doilea an. Dar poate trăi pînă la 17 ani în sălbăticie și 20 în captivitate.
Poate că destinul acestui admirabil „scriitor al scriitorilor“ este, cum spune Bogdan-Alexandru Stănescu în articolul din Dosar, să supraviețuiască în cărțile altora, ca un etimon.
Scene şi decupaje pe tema trecerii timpului şi a schimbărilor vieţii, aceste proze de observaţie şi atmosferă vintage – scrise cu rafinament şi fără inegalităţi stilistice sau de valoare sensibile – oferă un blend de stranietate şi melancolie, de introspecţie şi teatral, de lirism vag şi umor fin, care denotă avantajele unui debut tîrziu, dar gata format, personal şi inimitabil în felul lui. Ion Pleşa reuşeşte cu aceste Anotimpuri care nu se repetă primul debut semnificativ al anului.
La cum arată lucrurile acum, idealul şcolii româneşti este să (de)formeze tineri cu educaţie religioasă ortodoxistă, dispuşi să facă tumbe la propriu, în cadre festive, în faţa unor politicieni corupţi şi agramaţi, care nu sînt în stare să citească numeralul compus.
A scris fără încetare şi în orice condiţii, pe front, unde era ofiţer de artilerie (îşi făcea însemnări pe carnete, cu gîndul de a le valorifica ulterior: în lagăr, ca deţinut politic («scrie» în memorie poeme şi piese de teatru); în deportare, într-un sat din Kazahstan
Medeea Iancu și-a apărat poemul „considerat vulgar“ explicîndu-l pe înțelesul tuturor, astfel: „Am citit un manifest feminist împotriva violenţei asupra femeilor, a violatorilor și misoginismului. Am folosit în poem cîteva citate din alţi poeţi şi, din punctul meu de vedere, poezia ar trebui să aducă o schimbare pozitivă în vieţile noastre.
Mă bucur că Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni a rezistat atîta vreme prilejuindu-mi întîlnirea cu aceşti minunaţi tineri poeţi, pe care abia aştept să-i ascult citind prin festivaluri şi să le găsesc cărţile în librării.
Nuvela lui Eugen Negrici are de toate: atmosfera decorului hibernal pe timp de război (citind, simţi şi frigul, simţi şi foamea resimţită de protagonist), grotescul condiţiilor de încarcerare, suspansul evadării, al confruntării cu natura şi al situaţiilor de luptă (camuflaje, ambuscade, acte de sabotaj), delicateţea relaţiei cu cîinele, umorul şi absurdul de situaţie de la final.
Neurochirurgia m-a atras atît pentru relaţia îngemănată dintre creier şi conştient, cît şi pentru relaţia intimă dintre viaţă şi moarte. Crezusem că viaţa petrecută în spaţiul dintre cele două îmi va dărui nu numai o scenă pentru acţiunea plină de compasiune, ci şi înălţarea propriei fiinţe.
Oliver Sacks fiind, în fond, un savant atipic (și nu mă refer la faptul că era un neurolog gay ateu, ci la abordările sale medicale neconvenționale pentru vremea lor) –, nici una dintre pagini nu respiră altceva decît modestie, curiozitate și dedicație.
Am pierdut-o de atîta ori pe mama, încît atunci cînd am pierdut-o de tot n-am avut deloc impresia că am pierdut-o. Chiar şi acum, cînd scriu aceste rînduri, am sentimentul că e încă aici, în dimensiunea asta a timpului, undeva prin Italia sau Elveţia.
Prin întîmplările lor comice cu scriitori dintre care mulţi nu mai sînt printre noi, Ioan Groşan a dat două cărţi triste pline de umor, ca să mă exprim astfel.
Cînd formulez o frază îndelung în gînd înainte de a o scrie, ştiu că am moştenit perfecţionismul mamei, al cărei principiu era „Măsoară de mai multe ori, taie o dată.”
Cartea lui Bogdan Răileanu nu este doar cel mai bun debut din 2017, dar este un volum de proză scurtă mai solid decît debuturile Laviniei Branişte (Cinci minute pe zi) şi al lui Mihai Mateiu (Oameni), care au făcut vîlvă la apariţia lor în 2011.
Ţin minte că atunci cînd mi-a venit ideea acelei morţi şi i-am împărtăşit-o prozatoarei Maria Manolescu, ea a fost oarecum şocată şi neîncrezătoare că o voi scrie întocmai.
Am să-i supăr pe fanii lui Joan Didion, dar Anul gîndirii magice mi se pare o carte modestă. A primit National Book Award pentru non-ficţiune şi s-a aflat pe lista scurtă la Pulitzer în 2005, a avut parte de o receptare entuziastă, fiind doi ani mai tîrziu transformată într-un monolog pentru scenă
Manelele, dragostea şi sexul interetnic abordate de Schiop în ficţiunea sa „provoacă şi enervează“, de fapt, cîntecele bisericeşti şi politicile anti-avort şi anti-gay cît se poate de reale promovate de Coaliţia pentru Familie, al cărei director, Mihai Gheorghiu, este, întîmplător, și director adjunct al MȚR.
Anul trecut a fost un an literar foarte bun. În timp ce Mircea Cărtărescu a continuat să primească premii internaţionale (Premiul Leteo în Spania), iar Solenoid a apărut deja în traducere în cîteva limbi străine, acasă s-a publicat multă poezie, ca de obicei, dar la fel de multă non-ficţiune şi proză. Mai ales scurtă, pentru că 2017 a fost de departe anul prozei scurte, primul salt semnificativ pe care acest gen literar îl face în ultimii nu ştiu cîţi ani.
Ne e frică de posibilitatea manualului unic şi de prăbuşirea totală a învăţămîntului nostru, care, condus acum de o caricatură de ministru, oricum produce analfabeţi funcţional pe bandă rulantă.
Avem mai mulţi cititori online decît cumpărători ai revistei tipărite – lucru normal în acest Ev Digital –, dar încă nu ştim cum arată viitorul presei în print. Vom tipări şi vom vedea!
Jean d’Ormesson scrie şi aici, cu multă seninătate, o fermecătoare pledoarie pentru sensul indescifrabil al lumii şi pentru misterul ei consolator. Călăuza rătăciţilor, ultima sa carte publicată antum, este un mic glosar de termeni fundamentali al cărţilor precedente: mirarea, angoasa, plăcerea, gîndirea, fericirea, dreptatea frumuseţea, adevărul etc., în care-şi reia gîndirea senină şi consola(n)tă.
Single-ul „Lazarus“ începe cu el lungit pe un pat de spital cîntînd versurile „Look up here, I’m in heaven“ şi se sfîrşeşte cu artistul făcîndu-ne cu mîna înainte de a dispărea într-un dulap întunecat.
