Scrisori aruncate
În nr. 1/2018 al revistei Steaua, scriitoarea Ruxandra Cesereanu a realizat o anchetă dedicată „Părinţilor & copiilor”: „Ce am moștenit spiritual (și nu numai) de la părinții noștri? Care sînt rădăcinile psihice și sufletești ale unui scriitor? Calități, defecte, neliniști, melancolii, tînjiri, pasiuni, relații pe viață și pe moarte – cum se definește un scriitor prin părinții săi și pornind de la dînșii!” Au răspuns, ca nişte secvenţe dintr-un album de familie, despre relaţia lor cu propriii părinţi, scriitorii Ioana Pârvulescu, Robert Şerban, Mariana Codruţ, Dora Pavel, Irina Petraş, Mihail Vakulovski, Andrei Codrescu, Simona Popescu, Florin Irimia, Vitalie Ciobanu, Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Ana Barton, Ruxandra Cesereanu însăşi, precum şi subsemnatul. Momentan, găsiţi acest număr de colecţie la sediul revistei din str. Universității nr.1, Cluj-Napoca. Numerele mai vechi pot fi descărcate de aici: http://revisteaua.ro. Iată răspunsul meu.
Mama a fost croitoreasă la Cooperativa Meşteşugărească „Sîrguinţa”, iar tata, lăcătuş-mecanic în secţia „Monomer” a combinatului Oltchim, ambele din Rm. Vîlcea. Am crescut cu foarte puţine cărţi în casă. Dacă fac un efort de memorie, pot reconstitui ambele rafturi cu cărţi dintr-un corp de vitrină numit „Drobeta”. Era o bibliotecă improvizată: cărţi primite de ai mei ca premiu în şcoală, autori clasici şi romane de dragoste, cărţi cumpărate la pachet cu cine ştie ce best-seller, cărţi tehnice. Dar mama m-a încurajat mereu să citesc şi de ziua mea obişnuia să-mi cumpere şi cîte o carte – în general, Jules Verne. Toate dedicaţiile ei sînt la fel: „Cu dragoste, mama.” Am surprins-o citind doar de cîteva ori (romane de dragoste franţuzeşti şi biografia lui Laurence Olivier), dar pe tata nu l-am văzut niciodată cu o carte în mînă.
Cu toate astea, tata scrisese poezii în armată. S-a păstrat din acea perioadă un caiet cu poeme lungi de cîteva pagini, toate cu rimă. Nu ştiu dacă le compusese chiar el sau dacă nu cumva erau creaţii colective. Tata nu era poet, doar un versificator acceptabil. Scria poezii de dragoste, de dor de casă şi familie, despre timpul care trece, despre viaţa care e frumoasă, dar schimbătoare. Caietul conţinea şi cîteva desene cu sirene. Căci tata a făcut armata la Năvodari şi în toate fotografiile lui din timpul serviciului militar apare îmbrăcat doar în slip. Într-o fotografie cîntă la o chitară aşezat pe un cauciuc de tractor înfipt în nisipul de pe plajă. Încă mai avem în casă, ca obiect de decor, o piculină de lemn crăpată. Tata pretinde că odată ştia să cînte la ea şi că în liceu făcuse parte dintr-un ansamblu popular. Mi-e greu să mă gîndesc la tatăl meu ca la o fire sensibilă sau ca la un artist, chiar şi amator, dar în albumul familiei există o fotografie cu acel ansamblu popular în faţa unui cămin de cultură sătesc, unde tata apare îmbrăcat în costum popular şi ţine piculina în mînă.
În 1988, tata a plecat să muncească un an de zile într-un complex petro-chimic din Irak. Pe vremea aceea, mulţi muncitori calificaţi lucrau pe şantiere sau în uzine din ţările arabe ca parte dintr-un schimb aprobat de Ceauşescu. În anul acela, părinţii mei şi-au scris săptămînal cîte o scrisoare numerotată, pentru a fi siguri că Securitatea le livrează pe toate. (Scrisorile erau trimise în două plicuri la un oficiu din Bucureşti, unde erau mai întîi citite şi apoi re-expediate în cel de-al doilea plic.) Acea corespondenţă de peste o sută de scrisori între părinţii mei (care pe atunci aveau 30, respectiv 36 de ani) a fost singura lor operă literară adevărată. Erau scrisori lungi, narative, uneori de dragoste: mama îi copia versurile unui şlagăr la modă („Hai, vino iar în gara noastră mică” de Gabriel Dorobanţu), iar tata îi trimitea poezii despre dorul de casă şi de familie, despre timpul care trece, despre viaţa care e frumoasă, dar schimbătoare – poezii pe care nu ştiu dacă le scrisese chiar el sau dacă nu cumva erau creaţii colective. Din păcate, acele scrisori nu mai există. Cu consimţămîntul mamei, le-am dus la şcoală cu ocazia unei activităţi obligatorii de colectare şi reciclare a hîrtiei, păstrînd doar paginile în care tata îmi scria mie, precum şi pe cele în care eu îi răspundeam (aveam 10 ani pe-atunci şi, în general, îi transcriam notele obţinute la şcoală şi rezultatele meciurilor de fotbal din campionatul naţional). O vreme, sacii cu hîrtia colectată au rămas depozitaţi în sala de clasă. Una dintre colege a găsit scrisorile alor mei şi, spre stînjeneala mea, în timpul unei pauze a citit cu voce tare pasaje întregi din corespondenţa părinţilor mei. Oricum, aruncarea acelor scrisori rămîne cel mai mare regret din ceea ce acum aş numi viaţa mea de scriitor.
Şi mama apare în fotografia cu ansamblul popular: făcea parte din grupul dansatoarelor. Ea şi tata au urmat cursurile aceluiaşi liceu din Horezu şi amîndoi erau pricepuţi la dansurile populare; de altfel, mi-i amintesc dansînd pînă la epuizare la toate nunţile. Însă talentul mamei era croitoria. Dacă ar fi trăit în alte vremuri, ar fi putut lucra într-o casă de modă adevărată. După liceu, făcuse ucenicia într-un mic atelier de croitorie de la ţară, iar mai tîrziu tata i-a cumpărat o maşină de cusut „Violeta” la care, ani de zile, a confecţionat sute de fuste, rochii, pantaloni şi cămăşi pentru tot cartierul. Era atît de pricepută, încît croia singură tipare după fotografiile din Neckermanne nemţeşti aduse în ţară, laolaltă cu casetele video, de şoferii de TIR-uri. La începutul anilor ’90 mama a croit, după o astfel de biblie a modei RFG-iste de masă, o rochie cu care fata unei vecine de bloc a cîştigat un concurs judeţean de Miss.
Cînd formulez o frază îndelung în gînd înainte de a o scrie, ştiu că am moştenit perfecţionismul mamei, al cărei principiu era „Măsoară de mai multe ori, taie o dată.” Cînd construiesc o nouă povestire, îmi dau seama c-aş vrea să fie despre dorul de casă şi de familie, despre timpul care trece, despre viaţa care e frumoasă, dar schimbătoare.
