Petre Stoica (1931-2009) este cel mai mare poet postbelic pe care, probabil, încă nu l-aţi citit. Eu însumi l-am descoperit tîrziu, citind întîmplător unul dintre ultimele sale volume de poezie, o carte subţire cu poeme de(spre) bătrîneţe. Eram tînăr şi aş fi putut rata întîlnirea, dar versurile sale au rezonat în locuri interioare pe atunci încă necunoscute mie. I-am căutat cărţile mai vechi prin anticariate, iar la un moment dat l-am şi cunoscut în timpul unui festival literar şi am schimbat c
„De la Cancan la Ministerul Culturii. 100 de zile cu Lucian Romaşcanu“, aşa se cheamă ancheta realizată de Răzvan Chiruţă în Suplimentul de cultură nr. 582 de acum două săptămîni, o anchetă-bilanţ a primelor o sută de zile din mandatul celui de-al 24-lea ministru al Culturii de la Revoluţie încoace.
Nina Cassian: Da, mereu alţii ştiu mai bine decît noi ce-o să facem şi ce nu. Eu am adus cu mine la New York cîteva flacoane cu barbiturice. Pentru orice eventualitate.
Colaborarea dintre Nespresso şi Dilema veche este printre cele mai naturale cu putinţă. Căci ce moment mai potrivit pentru cititul revistei noastre decît în preajma unei cafele naturale şi ce îndeletnicire mai plăcută la o cafea decît răsfoitul dilemelor noastre mai vechi şi mai noi?!
Ce se află într-o ceașcă de cafea? După cum se vede, foarte mult. Nu doar gust, textură și aromă, dar și pasiune, experiență și viziune, precum și un ecosistem împrumutat de la cei care vor veni după noi.
În fiecare an, Nespresso lansează ediții limitate de cafea, de cele mai multe ori cafele rare, cu caracteristici deosebite şi unice, menite să creeze noi experiențe senzoriale surprinzătoare pentru iubitorii de cafea.
Surprinde cam toate trăsăturile tematice şi stilistice ale prozei lui Anatol Moraru: o lume a bărbaţilor, unii mici intelectuali, care intră în tot felul de încurcături cu femei, alcool şi uneori bătăi, păstrînd însă întotdeauna un caracter be-nign şi, mai ales, ilustrînd latura comică a existenţei.
Dacă plăteai o oarecare sumă (nici mare, dar nici mică) într-un cont anume, primeai prin poştă o broşură numită Secretul Marii Doamne, care te învăţa cum să ghiceşti cele şase numere cîştigătoare.
Adela Stan, respectată profesoară de limba şi literatura română de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“ din Turda, le-a recomandat elevilor de clasa a X-a filmul Total Eclipse, care prezintă, printre altele, relaţia dintre scriitorii Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud.
Majoritatea romanelor lui Jonathan Coe sînt satire, mai mult sau mai puţin politice, plasate în diferite perioade din istoria Marii Britanii: Clubul putregaiurilor se desfăşoară în anii ’70, şi nu e doar despre schimbările culturale produse de clash-ul dintre rock-ul progresiv şi punk, dar şi despre actele de terorism ale separatiştilor irlandezi şi grevele din industrie, Ce hăcuială! ajunge în anii ’80 marcaţi de reformele lui Margaret Thatcher, pentru ca Cercul închis să se ocupe de anii ’90 ş
Comeback-ul lui Răzvan Petrescu nu te menajează, este o lucrare deopotrivă rafinată şi dură, de o inventivitate extremă, cu accente autoreferenţiale, dar şi nenumărate tuşe clinice, în aceeaşi dimensiune plină de excese a tragismului şi a comicului, unde graniţele dintre satiră şi parodic, dintre farsă şi absurd, dintre elegie şi parabolă, dintre microrealism şi fantastic sînt la fel de fluide precum frazele sale care duc cu ele referinţe deopotrivă din cultura populară şi din arta (cea mai) îna
Aşa se întîmplă în general cu scriitorii: la un moment dat o carte citită le trezeşte dorinţa de a scrie. Pe de altă parte, vrei să scrii cărţi pe care nu le găseşti. Cînd scriu, scriu genul de carte pe care eu vreau s-o citesc. Dacă n-a scris-o nimeni, atunci mai bine mă apuc s-o scriu eu.
Ca motorul unui Ford din 1931 este însă o carte-omagiu dedicată Norei Iuga de un cristian, care, anul trecut, cînd scriitoarea a împlinit optzeci şi cinci de ani, a alcătuit o ediţie poche aniversară cu patru interviuri/dialoguri, plus un chestionar.
Polifonic și livresc, deși cumva auster, alternînd perspectivele și registrele stilistice, dialog al reconsiderării și poem al reconcilierii, cu niveluri textuale religioase și trimiteri la cultura populară, acest foarte scurt roman de dimensiunea unei nuvele este o bună recomandare pentru prezența lui Immanuel Mifsud la Iași, invitat în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT), în perioada 3-8 octombrie (www.filit-iasi.ro).
Dragostea pentru muzică a venit mult mai tîrziu, la început era o corvoadă, mai ales că studiul ne bloca în casă, în timp ce toți prietenii noștri se jucau pe afară.
Săptămîna trecută a avut loc conferinţa de presă „Dictatura manualului unic“ (organizată de Asociația Headsome Communication, Asociația Editorilor, Uniunea Editorilor, Asociația „Cartea Școlară“ și CD Press, reprezentanta editurilor neafiliate).
Pîrtia este romanul secret al unui mare traducător din limba rusă și ceea ce se cheamă un roman de sertar. Emil Iordache (1954-2005) a început să scrie acest mic roman în toamna anului 1983, pe cînd era profesor într-un sat din județul Botoșani și pe cînd făcea, în paralel, traduceri din clasicii ruși.
În continuare, sînt mult mai pasionat de nou decît de vechi. Vechiul îl știu pe de rost, din scoarță în scoarță, iar perpetua lui venerare blochează accesul către nou, blochează accesul către dezvoltare și creează false impresii, de genul „nu se mai face muzică cum se făcea“ sau „toată muzica s-a scris în ’60-’70“. Fals!
Abia lenea este semnul unei vieți mai bune, dovada supremă fiind tocmai proasta ei reputație: lenea ar fi, chipurile, pierdere de vreme; lenea ar fi, chipurile, slăbiciune morală; lenea ar fi, chipurile, rușinoasă, social vorbind.
Dacă mai sînteți în vacanță sau dacă v-ați întors și vreți s-o prelungiți în spirit, Am fost cîndva o femeie de onoare a lui Radu Paraschivescu este genul de carte agreabilă, care te relaxează și te umple de nostalgie și de bună-dispoziție. În plus, dincolo de fundalul indus al muzicii pe vinil, conține și trei rețete culinare.
Amintiri din rai este o minunată carte de poezie a unuia dintre cei foarte puțini cu adevărat mari pe care-i avem, Emil Brumaru. Oare copiilor, cărora li se predă în școli poezie românească după manuale de literatură, li s-a vorbit despre acest mare poet în viață?
Roman psihologic de atmosferă, chestionînd prin vocea lirică a unui copil diferența, anormalitatea și, în fond, apartenența la lume, Pelinul negru, cel de-al treilea roman al Ioanei Nicolaie (după Cerul din burtă și O pasăre pe sîrmă), este cel mai ambițios și cel mai bun.
Fără a se ridica la nivelul capodoperei sale, romanul Cei șapte nebuni (apărut la noi în 2014, concomitent la editurile Univers și All), povestirile din Crescătorul de gorile sînt o lectură de vacanță potrivită. Roberto Arlt este un fel de Vasile Voiculescu argentinian preocupat de eresuri africane și orientale.
Într-o dimineaţă, pe cînd îşi lua micul dejun într-o cafenea, scriitorul a observat o femeie care ieşea din piaţă cu plasa plină şi care lăsase la vedere un exemplar din Un veac de singurătate printre salată şi roşii.
Bonom şi bon viveur cu personalitate, critic atent al „eternităţii inumane“, dar fără a fi încrîncenat (doar atunci cînd desconsideră mujdeiul), avocat al brînzei, al valorii libertăţii personale şi al zîmbetelor în spaţiul public, scriind cu farmec şi umor, uneori chiar cu fină nostalgie, evocînd nume literare alese (Bacalbaşa, Argetoianu, Mateiu Caragiale, Istrati, Gellu Naum, Lena Constante, Steinbeck) publicistica lui Răzvan Exarhu merita cu prisosinţă să ajungă într-o carte.
Sudamericana, editura argentianiană înfiinţată de Jorge Luis Borges şi care îi publica pe Juan Carlos Onetti şi pe Julio Cortázar, i-a acceptat manuscrisul, iar tirajul primei ediţii a fost de opt mii de exemplare, cifră care l-a panicat pe scriitor prin enormitatea ei.
Dar rasa este copilul, nu tatăl rasismului. Și procesul prin care definim „poporul“ nu a fost niciodată o problemă de genealogie sau fizionomie în aceeași măsură în care a fost una legată de ierarhie.
Contraviaţa este un spectacol narativ absolut al perspectivelor şi al permutării personajelor celor doi fraţi – Henry, convenţionalul familist vs Nathan, artistul libertin (aceşti Cain şi Abel ai lui Roth) – care, oglindindu-se reciproc în propriile convingeri, slăbiciuni şi pasiuni, trăiesc fiecare contraviaţa celuilalt. Contraviaţa este una dintre capodoperele lui Roth, iar traducerea Alexandrei Coliban se ridică la nivelul ei.
Scris cu multă grijă pentru detalii şi expresie, poemul narativ elegiac dintr-o singură frază al lui Andrei Crăciun are cusurul că te lasă nostalgic după mai mult.
La patru sau cinci zile de la moartea ei, stăteam singur în camera de zi și mă întrebam ce să fac. Mă simțeam la fel de gol ca un spînzurat. Copiii dormeau. Eu beam. Fumam țigări răsucite la fereastră.
Interviurile Magdei Grădinaru merită căutate şi citite integral. Prevăd chiar o carte şi ar fi păcat ca aceste substanţiale convorbiri să nu fie cîndva adunate într-un volum.
Albumul documentează „cel mai amplu protest din istoria postdecembristă“ care a avut loc la București, Sibiu, Iași sau Cluj, dar și în diaspora, în 150 de fotografii oferite de treizeci de fotografi şi fotoreporteri din țară și din străinătate
„Nu e deloc cartea pe care mi-aş fi dorit s-o scriu. Mă pregătisem pentru un roman de ficţiune, plin de fanatisme religioase, de tenebre şi de drame. În locul lui m-am aventurat într-o poveste autobiografică, despre scris şi despre moduri de-a trăi şi supravieţui. Despre semne de punctuaţie şi despre miracole“, scrie prozatorul la finalul acestei cărţi care e mult mai puţin decît un roman
Într-un interviu de pe Literary Hub, Han Kang povestea cum ideea romanului – o femeie care se transformă într-o plantă – i-a inspirat iniţial scrierea unei povestiri, regîndite ulterior într-un mod „mai crud şi mai întunecat“.
Ultima parte a biografiei regelui are un suspans de thriller politic și e meritul Tatianei Niculescu că descrie complicata perioadă finală a domniei regelui într-un tablou atît de dinamic și de limpede, deopotrivă plin de informații și atins de sentimentul deznădejdii. Destinul ultimului rege al românilor are toate ingredientele unei mari narațiuni (inclusiv cinematografice) despre familie, țară și război, iar această biografie îl surprinde admirabil.
Deşi antisemitismul şi xenofobia lui Codreanu (care e mai mult decît un „apucat mistic“, e un fanatic creştin şi un criminal psihopat) sînt notorii, exemplele concrete nu sînt atît de pregnante.
Cît de atent şi de sensibil este Blecher la manifestările luminii. („Lumea nu mai cîntărea decît aburi şi lumină“, notează, la un moment dat, naratorul.) Avea un simţ deosebit pentru nuanţele întinse pe cer în diferitele momente ale zilei sau ale anului, la fel pentru variaţiile cromatice ale luminii căzînd pe obiecte şi delimitîndu-le contururile în acea atmosferă plină de melancolie, deseori onirică.
„Toți vor să citească Sandra Brown sau Danielle Steel, dar avem exemplare puține“, îmi spune bibliotecarul. „Și nu le recomandați altceva?“, întreb. „Ba da, Eliade: La țigănci sau Domnișoara Christina.“
Florin Dumitrescu este cel mai prolific textier de la noi. A colaborat cu cîteva zeci de artiști și trupe, și numai pentru Sarmalele Reci a compus versurile a peste o sută de piese.
Cel mai categoric comentariu, cel în urma căruia am aflat că sînt misogin, a sunat aşa: „Lista e sexistă pentru că e o listă făcută plecînd de la distincţia literatură feminină vs literatură masculină, o listă făcută de un bărbat care îşi asumă o poziţie de putere asupra unei categorii discriminate.“
Au în comun drama. Toate tipurile de drame. Drama de a fi despărțiți, de a se separa sau de a fi separați, de a se rătăci și a se pierde, de a nu fi împreună, de a nu se cunoaște niciodată, de a se cunoaște prea tîrziu, drama de a fi respinși și de a nu se înțelege, drama de a nu avea drepturi, de a nu li se acorda drepturi, de a li se lua drepturile…
Ca jurnalist, tînărul Gabriel García Márquez e conştient de capcanele propagandei de ambele părţi ale Cortinei şi decide să vadă realitatea comunistă cu propriii ochi.
