Gusturi, kestiuni, uimiri

● Răzvan Exarhu, Fericirea e un ac de siguranţă, ilustraţii de Andreea Chirică, Editura Curtea Veche, 2017. 

Dintre toate vedetele de televiziune & radio care au publicat cărţi din articolele scrise în ziare şi reviste sau pe blog-uri (Andreea Esca, Andrei Gheorghe, Mihaela Rădulescu, Lucian Mîndruţă sau chiar Tudor Chirilă), singurul care are şi talent literar este Răzvan Exarhu. Ar putea foarte bine să se apuce într-o zi de literatură, căci textele lui sînt, de fapt, în zona eseisticii cu stil, idei şi umor pe care o practică un Radu Paraschivescu.

Cele peste 300 de pagini adună articole scrise între anii 2003-2017, publicate în Academia Caţavencu, Evenimentul zilei, Şapte seri, 24-Fun, pe blog-ul personal, dar şi în Dilema. Unele texte au fost postate iniţial pe Facebook sub numele Mihai Sadomasoveanu, „un alter ego apărut spontat în viaţa mea, un fin şi crud observator al celor omeneşti şi, mai ales, al eternităţii inumane, care sper să convingă că Omul este măsura tuturor Kestiilor“. Răzvan Exarhu îşi numeşte această colecţie de texte „jurnal de obsesii, teme şi momente“ şi, într-adevăr, împreună cu însemnări scrise pe reţelele sociale, adică observaţii şi reflecţii, liste şi jocuri de cuvinte (însoţite inclusiv de hashtag-urile lansate de el #ninonino, #asaincepe, #uimiţisalvăm, #insist ş.cl.), schiţe şi note în chip de (pre-)texte niciodată dezvoltate (în genul celor din rubrica noastră „Cu ochii-n 3,14“) sau chiar glume într-o frază („intelectualii ar trebui să se uite la filme porno în latină“), cartea are o notă foarte personală, însă e structurată tematic foarte coerent (pe „afinităţi“), alternînd eseurile cu notaţiile mai frivole, desenele Andreei Chirică delimitînd clar cele cincisprezece capitole.

„Scrisul, ca şi lucrul în bucătărie, mai tîrziu, a fost în bună măsură un soi de meditaţie, de penitenţă purificatoare şi de celebrare a unor fragile epifanii“, spune Răzvan Exarhu în textul introductiv, unde şi explică, întorcîndu-se la imaginea femeilor din copilăria brăileană, sensul acului de siguranţă purtat discret în hainele de casă şi care însemna „cea mai mică, umilă şi strălucitoare unitate a fericirii: protecţie şi echilibru într-un univers cald şi prietenos, care se micşora suficient cît să poată fi cîrpit din două împunsături“. Textele din această carte, de natură şi dimensiune diferite, rămîn consecvente în ton şi ca utilitate, căci, asemeni acelor de siguranţă, încearcă să surprindă şi să ofere o anume coerenţă diverselor „kestiuni“ din comportamentul uman şi din universul înconjurător. Răzvan Exarhu are un simţ al absurdului & ridicolului şi un spirit de observaţie foarte fin, este extrem de atent la detalii, trăsături, gesturi şi replici, are o ureche ce captează permanent felul în care oamenii se exprimă. De altfel, nu poţi fi fascinat de piaţă („mie pieţele mi se par locuri perfecte pentru meditaţie“) fără să ştii cum să-i şi asculţi pe oameni. Preocuparea pentru limbaj se vede nu doar în analiza unor expresii neaoşe sau a unor greşeli de exprimare (oximoroane, pleonasme, truisme, contaminări fonetice, diminutive) ori în folosirea elegantă a unui vocabular bogat, dar şi în paradoxurile, parafrazele şi jocurile de limbaj („avem nevoie de precizie, cît de cît“; „ceaiul preferat al lui Sartre: Lehami tea“; „cum se numesc saleurile foarte vechi? matusaleuri“) practicate cu o voluptate întîlnită doar la poetul Iulian Tănase, poate nu întîmplător şi acesta avînd deja o lungă carieră de om de radio. Dincolo de folosirea hedonistă a limbii („în limbă e plăcerea“ este una dintre vorbele sale favorite, expresie cu două sensuri, căci se referă şi la pasiunea sa pentru bucătărie), talentul literar al lui Răzvan Exarhu se vede în formulări, multe memorabile, şi în jocul stilistic practic cu o anume dexteritate – ironia şi antifraza mai ales.

Răzvan Exarhu este, fundamental, un moralist în sensul francez al observării comportamentelor şi moravurilor pieţei umane („Idioţii sînt singura formă de apărare a naturii în faţa civilizaţiei umane“). Scriind mult despre pieţe şi despre stradă, mereu la vînătoare de întîmplări şi gesturi, colecţionar de caractere şi personaje pitoreşti (bătrîni, ţărani, precupeţi, cerşetori şi, în general, marginali), atent la preferinţele, manifestările şi idealurile noii clase burgheze, meditînd deseori pe marginea mentalităţii populare/colective, observînd noile obiceiuri de pe reţelele sociale, listînd frici, obsesii şi gusturi (inclusiv culinare), făcînd toate acestea mai degrabă cu înţelegere, înduioşare şi umor (prin asta, dar şi prin grija şi profunzimea formulărilor, este un cosaşian: „e bună şi fericirea, dar nu trebuie exagerat“), Răzvan Exarhu practică un fel de antropologie de voie bună (fragmentul de mai jos mi-a amintit de regretata Irina Nicolau).

Fără baza teoretică a unor Vintilă Mihăilescu sau a lui Florin Dumitrescu (căci scrie şi despre viciile publicităţii), crochiurile sale oferă un unghi semnificativ antropologic, observabil şi în percutanţa formulărilor unor „kestiuni“: „cultul aparenţelor naşte o indiferenţă care vrea să se distreze mult“, „veganii – sectanţii vieţii sănătoase“, „întotdeauna cînd ne uităm pe net, ne uităm după altceva“, „sîntem, în general, foarte decepţionaţi de ceilalţi“, „toţi ne cultivăm gunoiul cu mult entuziasm“, „ne confruntăm cu imbecilizarea globală în numele civilizaţiei“, „nostalgia după vremuri complet necunoscute e ultima întrupare a bovarismului tradiţionalist“ sau „turismul este la fel de periculos ca terorismul“.

Bonom şi bon viveur cu personalitate, critic atent al „eternităţii inumane“, dar fără a fi încrîncenat (doar atunci cînd desconsideră mujdeiul), avocat al brînzei, al valorii libertăţii personale şi al zîmbetelor în spaţiul public, scriind cu farmec şi umor, uneori chiar cu fină nostalgie, evocînd nume literare alese (Bacalbaşa, Argetoianu, Mateiu Caragiale, Istrati, Gellu Naum, Lena Constante, Steinbeck) publicistica lui Răzvan Exarhu merita cu prisosinţă să ajungă într-o carte.

Răzvan Exarhu va fi invitat în radio-emisiunea All You Can Read, luni, 24 iulie, de la ora 22, pe urbansunsets.com.

***** 

Răzvan EXARHU
Fericirea e un ac de siguranţă (fragment)

Cine se uită pe stradă atent vede că foarte mulţi cetăţeni încă au o sacoşă în mînă, din principiu sau din naştere. Par să formeze o conspiraţie ocultă, te trimit cu gîndul la bătrînicile despre care se spunea la Revoluţie că au fost prinse transportînd pistoale în colivă. Sacoşa, plasa, punga sînt fireşti în mîna sau în buzunarele contemporanilor noştri, de aceea nici nu mai sînt atît de vizibile. Poate doar sacoşele bucătăreselor din spitale să mai continue gloria celui mai bun prieten al omului, după cîine.

Punga e foarte bună ca să ţii în ea alte pungi. Pînă şi bieţii jurnalişti răpiţi şi repatriaţi aveau o pungă în mînă. Şi rudele lor. Punga face parte din categoria „nu se ştie cînd îţi trebuie“. O iei cu tine, poate, şi dintr-un reflex de pe vremea lui Ceauşescu – care s-a transmis, nu e cazul să ne facem iluzii – atunci cînd băgau mîncare pe neaşteptate la Alimentara şi trebuia să fii pregătit cu pungă. Multă lume scotea punga aşa cum comisarul Moldovan scotea pistolul la duşmanii de clasă. Înainte de 1989, cine avea pungi avea putere. Erau fericiţi cei care primeau pungi de la rudele realizate peste hotare. Unele trebuiau doar spălate puţin şi lipite de faianţă la uscat, deci erau ca şi noi, plus că erau modele-unicat.

Punga e şi un spaţiu al misterului, e o prelungire a tenebrelor inconştientului, reflexia contemporană a peşterii platoniciene…

Preferatele, zic oamenii, sînt pungile gen sacoşă, care ţin mai bine. Oare există şi sacoşe gen pungă?! În acelaşi timp, am aflat că unui artificier i-a explodat punga cu patru kile de dinamită pe care o avea în mînă. Şi o mamă din Cluj, care mergea într-un loc cu taxiul, şi-a uitat copilul de 2 ani pe banchetă. Şoferul a găsit-o şi a întrebat-o dacă n-a uitat ceva. Şi ea a zis: „Ioi, plasa cu copilu’!“