Povestiri pe muzică de vinil

● Radu Paraschivescu, Am fost cîndva femeie de onoare, Editura Humanitas, 2017. 

Radu Paraschivescu (n. 1960) este genul de scriitor polivalent și dedicat scrisului cum sînt foarte puțini la noi. A debutat relativ tîrziu, în anul 2000, dar cu două romane în același an (Efemeriada și Balul fantomelor); între timp a mai scris trei romane, unul mai bun decît altul și foarte diferite ca factură (de fapt, între toate romanele sale există diferențe stilistice și de registru notabile), precum și două volume de povestiri satirice, un gen prea rar explorat de prozatorii români contemporani (Bazar bizar și Aștept să crăpi), plus mai multe colecții de publicistică și eseuri (sau ghiduri), dintre care Fanionul roșu, pe teme sportive, și România în 7 gesturi, cu subiecte politice și de mass-media, sînt ambele remarcabile. (Ca un colaborator regulat al Dilemei vechi, ar ieși o carte numai cu textele scrise pentru revista noastră.)

Dar Radu Paraschivescu este și un editor harnic: a alcătuit antologii (de perle), a coordonat volume colective (de proză memorialistică) și chiar colecții de proză de ficțiune – „Rîsul lumii“, colecția dedicată prozei umoristice străine, ar fi meritat o viață mai lungă, căci selecția titlurilor era bună și foarte bună. O calitate majoră a lui Radu Paraschivescu este însă cea de traducător și e păcat că rubrica sa de cronică a traducerilor nu mai există, cu atît mai mult cu cît sîntem o piață de carte unde se traduce enorm și, din păcate, destul de prost. Ca să conchid, dacă ar trebui să-i găsesc o formulă, aș spune că Radu Paraschivescu este tipul britanic de scriitor, cu o operă ramificată în mai multe genuri, care scrie constant și nu se sfiește să abordeze subiecte și teme ale vremii sale, fiind un observator atent al moravurilor societății pe care le descrie cu multă savoare stilistică și cu un fin accent moralist. Dacă e ceva ce mi se pare că lipsește dintre cărțile sale, atunci ar fi un volum de eseuri literare: ca filolog, traducător, prozator și bun cunoscător al literaturii anglo-saxone, Radu Paraschivescu ar putea da – tot pe modelul britanic, poate al lui Julian Barnes, să zicem – o carte despre literatură foarte interesantă, genul de carte care, din păcate, lipsește cu desăvîrșire la noi, iar mie personal mi se pare o formă de rușine editorială sau, cel puțin, semn de imaturitate, dacă nu chiar de provincialism.

Am fost cîndva o femeie de onoare este o carte nouă prin alcătuire, adunînd laolaltă texte și povestiri mai vechi, apărute/risipite în volumele colective de la Humanitas (Intelectuali la cratiță, Povești de dragoste la prima vedere, Casele vieților noastre, Bucureștiul meu, Răcani, pifani și veterani și De la Waters la Similea), dar și în alte cărți colective (Iubire 13, Arta sunetelor și Scriitori la poliție) sau în reviste (Dilemateca, Esquire), precum și două texte inedite: „Am fost cîndva femeie de onoare“ – aventurile unui interpret bărbat în timpul unei conferințe internaționale exclusiv feminine despre violența domestică și politica șanselor egale – și „Niște vulturi, un scobar, un autograf“ – amintiri din copilăria de microbist în provincie (vezi și fragmentul de mai jos).

Dacă, în proza de ficțiune, Radu Paraschivescu abordează cam toate speciile de umor (satira, parodia, pastișa, șarja), registrele comicului nu sînt mai prejos nici aici, în proza memorialistică sau de autoficțiune. Chiar și cînd scrie despre sine, rememorînd episoade din propria biografie, evocînd personaje din propriul trecut, rescriind întîmplările sinelui de altădată, Radu Paraschivescu are un simț foarte bun pentru comic și absurd, pentru contraste și excese, pentru pitoresc și referințe culturale înalte. Atenția la detalii, memoria replicilor, jocul cu figurile de stil și cu vocile narative (poate scrie o întîmplare personală la persoana a doua singular), voluptatea expresiei, precum și umorul, dar mai ales tonul autoironic, toate fac și savoarea textelor personale.

Există cîteva constante în scrisul lui Radu Paraschivescu și acestea se văd limpede și aici, povestirile putînd fi grupate în funcție de trei mari teme: fotbalul, muzica și literatura/filologia, nu într-o ordine anume și oricum de multe ori combinate. Văd și în această disponibilitate de a scrie despre sport și muzică, adică despre cultura populară, una din marile sale calități și, în fond, farmecul lui Radu Paraschivescu. Aerul retro și umorul, pitorescul întîmplărilor, informațiile și observațiile de antropologie culturală, aș zice, din trecutul relativ recent, sînt aspecte pentru care merită citite aceste povestiri unde, pînă la urmă, nici nu mai contează procentul de adevăr biografic și adaosul de ficțiune. În fond, de-asta se cheamă povestiri.

Dacă mai sînteți în vacanță sau dacă v-ați întors și vreți s-o prelungiți în spirit, Am fost cîndva o femeie de onoare este genul de carte agreabilă, care te relaxează și te umple de nostalgie și de bună-dispoziție. În plus, dincolo de fundalul indus al muzicii pe vinil, conține și trei rețete culinare.

****

Radu PARASCHIVESCU
Am fost cîndva femeie de onoare (fragment) 

Prima mea prezență pe un stadion a fost un eșec care a ascuns o plăcere: izul combinat de mahorcă și iarbă verde, pe care l-am regăsit de multe ori la Timișoara și Brașov, la Arad și la Pitești. Dar locul unde mirosul acela mi-a gîdilat cel mai bine nările a fost Arena Municipală din Lugoj, unde am nimerit peste unul dintre comandourile decisive ale copilăriei: Vulturii Textila. Cînd am făcut cunoștință, Vulturii înotau prin apele leneșe ale Diviziei C și-și măsurau forțele cu alte ambuscade fotbalistice de același nivel: Unirea Tomnatic, Metalul Bocșa, Voința Biled, Progresul Giarmata sau Ciocanul Nădlac. Și tot atunci am obținut primul autograf în viață…

…de la Nelu Pădureanu, pe atunci extremă stîngă la Vulturii și, în timpul liber, pescar, ca mai toți fotbaliștii lugojeni. Nelu tocmai se suise pe bicicletă și se pregătea să plece la antrenament, cînd s-a trezit abordat de mătușa mea Neta, care mă trăgea după ea, făcîndu se că nu-mi observă stinghereala și bujorii din obrăjori: „Tu, Nelule, dă-i un… na, autograf lu’ ăsta micu’ al meu de la București, fii bun.“ Fotbalistul s a oprit din mers, a rămas în șa, s-a sprijinit cu picioarele în pămînt și s-a scărpinat în cap. Era cel puțin la fel de încurcat ca mine. „Cum adică, tanti Neta?“ Mătușa s-a întors spre mine, conștientă brusc de impas. „Cum adică?“

Întrebarea era oportună. Dintre cei trei, eram singurul care știa ce e ăla autograf. Aflasem de la mama, care avea o colegă de serviciu la Tarom, la contabilitate, iar colega asta primise, făloasă nevoie mare, trei autografe în aceeași lună: de la Doina Badea, de la Calistrat Cuțov și de la Cliff Richard. Pentru Neta și pentru Nelu Pădureanu, autograful ar fi putut fi la fel de bine o armă de foc, un fruct exotic sau o piesă de schimb la mașină. Am dezlegat misterul, cu o ușoară umflare în pene. „Scrie-i copilului cum te cheamă pe-o hîrtie“, l-a rugat Neta. „Păi, nu știe cum mă cheamă?“

Chestiunea s-a rezolvat pînă la urmă, dar cu mai multe strădanii decît mi-aș fi imaginat. Iar eu am fost din cale-afară de fericit fiindcă aveam, în fine, un autograf de fotbalist. Mă rog, nu era de la Dumitrache sau Dobrin, dar cine știe ce vedetă ar fi putut ieși din Nelu al meu de pe malul Timișului?

(Paranteză. După mai bine de patruzeci de ani, m-am revăzut cu Nelu Pădureanu, în tribunele Stadionului Municipal din Reșița, la meciul de promovare în Liga a III-a – da, da, tot în Liga a III-a – dintre Vulturii Lugoj, fostă Auxerre Lugoj, fostă CSM Lugoj, fostă Vulturii Textila Lugoj, și Pandurii Cerneți. Ne-am recunoscut imediat, ne-am îmbrățișat, iar Nelu mi-a cerut un autograf. „Cum adică?“, l-am întrebat.)