Jefuirea corpului

● Ta-Nehisi Coates, Între lume şi mine, traducere de Elena Marcu şi Adi Păun, Black Button Books, 2017. 

Săptămîna trecută, revista Forbes România publica, sub semnătura lui Petre Barbu, un material despre cifrele de afaceri şi profiturile financiare ale editurilor româneşti pe anul trecut, oferind un top cu date impresionante: Grupul Editorial Litera (peste 11 milioane de euro cifră de afaceri), Grupul Editorial ART (8,5 milioane), Polirom (5,1 milioane), Humanitas (4,3 milioane) ş.a.m.d. Cele 60 de edituri româneşti au avut afaceri totale de 62,7 milioane de euro, în creştere cu 73% faţă de 2015. Creşterile afacerilor sînt spectaculoase, mai ales în condiţiile în care trăim într-o ţară fără librării, cu un sistem educaţional care produce analfabeţi funcţionali pe bandă rulantă şi cu un Minister fantomă al Culturii, cu zero politici dedicate cărţii şi cititului: Litera a făcut un salt de aproape 20%, ART de 69,5%, Humanitas de 30%, Curtea Veche – 55,2% ş.a.m.d. Numărul total de angajaţi ai editurilor a ajuns la 1241, în creştere cu 82%. (Găsiţi toate cifrele aici: forbes.ro/bilanturi-afacerile-editurilor-din-romania-2016-86122.)

Ei bine, cu toate acestea – şi poate că afirmaţia mea vi se va părea exagerată –, nici una dintre aceste mari şi foarte mari edituri cu profituri impresionante nu are un program editorial mai îndrăzneţ şi mai progresist decît Black Button Books, probabil cea mai mică editură de pe piaţă, cu cei doi (poate chiar trei) angajaţi ai ei. Selectînd cărţi de non-ficţiune americană, scrise de autori complet necunoscuţi la noi şi cu subiecte precum feminismul (Chimamanda Ngozi Adichie, Feminist(ă), feminişti), genul (Maggie Nelson, Argonauţii) sau rasismul (Ta-Nehisi Coates, Între lume şi mine), adică subiecte care în România au un public extrem de select, sau cărţi de proză scurtă americană (Junot Díaz, Uite-aşa o pierzi, Aleksandar Hemon, Iubire şi obstacole, revista Freeman’s), adică un gen literar pe care marile edituri, cu excepţii notabile, nici nu-l iau în calcul – publicînd, aşadar, cărţi speciale, ultra-nişate, care nu vor aduce niciodată alt profit decît deschiderea minţii cititorilor, Black Button Books (blackbutton.ro) este, de departe, cea mai curajoasă şi mai demnă de admiraţie editură de la noi. E suficient să arunci o privire pe copertele ultra-minimaliste, alb-negru, fără nici o imagine: conţinutul este singurul argument al valorii cărţii.

O altă carte de care mă minunez că a apărut în limba română este acest eseu-confesiune Între lume şi mine / Be-tween the World and Me de Ta-Nehisi Coates, carte care a primit anul trecut National Book Award pentru non-ficţiune, fiind şi finalistă pentru premiile Pulitzer şi National Book Critics Circle. Ta-Nehisi Coates (n. 1975) este un jurnalist afro-american care a lucrat şi a scris pentru The Atlantic, The Village Voice, Time, The New York Times Magazine sau The Washington Post, autor al cîtorva volume de eseuri, precum şi al unei benzi desenate dedicate grupării Black Panther şi publicate de Marvel Comics. Ateu şi feminist declarat, subiectele abordate de Ta-Ne-hisi Coates sînt legate de problemele culturale şi socio-politice ale afro-americanilor, iar momentan lucrează la un proiect de televiziune pentru HBO despre Martin Luther King şi Mişcarea pentru Drepturile Civile.

Dacă în The Beautiful Struggle, cartea sa de memorii din 2008, vorbeşte despre influenţa tatălui său (veteran al războiului din Vietnam, fost activist în gruparea Black Panther, editor şi bibliotecar) şi despre cum e să creşti şi să urmezi şcoala, ca adolescent de culoare, într-un Balti-more marcat de infracţionalitatea stradală a anilor ’80, Între lume şi mine este o lungă scrisoare adresată fiului de cincisprezece ani în care tatăl încearcă să-i explice cum rasa şi rasismul au modelat istoria americană (vezi şi fragmentul de mai jos) şi cum a fi afro-american înseamnă să ţi asumi condiţia de a avea un trup vulnerabil, predispus tranzacţionării şi violentării. Îndurerat de uciderea lui Prince Jones de către un poliţist („nu fusese ucis de un singur agent, ci de propria ţară“), tatăl îi vorbeşte fiului, cu poezia disperării, despre „rasismul ca experienţă viscerală“, despre ideologiile care lovesc violent trupul („ne-au transformat trupurile în zahăr, tutun, bumbac şi aur“, „trupurile noastre au refinanţat Visul de a fi alb“, „jaful trupului“ / „stealing the body“), totul în numele unei conştiinţe superioare asupra istoriei şi identităţii afro-americane.

„Vreau să fii un cetăţean conştient de această lume îngrozitoare şi minunată, vreau să lupţi pentru înţelepciune“, spune tatăl fiului în această carte deopotrivă personală şi politică, deopotrivă discurs/manifest public pentru o „filozofie a deztrupării“ şi scrisoare de dragoste filială – în acelaşi timp crudă şi tandră, lirică şi violentă, elegiacă şi revoltată, privind cu furie, frică şi amărăciune şi în trecut, şi în prezent. „Aminteşte-ţi de romii pe care i-ai văzut cerşind alături de copiii lor şi de veninul cu care li s-a vorbit“, îi spune, la un moment dat, tatăl fiului şi mă gîndesc că poate cineva ar trebui să scrie şi la noi o astfel de carte despre cum, parafrazîndu-l pe Coates, povestea României pledează împotriva adevărului despre cine sînt cu adevărat romii. Pentru că, în fond, ţiganii au fost şi sînt negrii noştri.

****

Ta-Nehisi COATES
Între lume şi mine (fragment)

Problema Americii nu este trădarea noțiunii de „guvernare a poporului de către popor“, ci felul în care cei care fac parte din popor și-au dobîndit acest drept… Americanii cred în „rasă“ ca o trăsătură definită și indubitabilă a lumii naturale. Rasismul – ca nevoie de a prescrie trăsături inerente oamenilor și apoi de a-i umili, diminua și distruge – este o consecință a acestei condiții inalterabile…

Dar rasa este copilul, nu tatăl rasismului. Și procesul prin care definim „poporul“ nu a fost niciodată o problemă de genealogie sau fizionomie în aceeași măsură în care a fost una legată de ierarhie. Diferența dintre nuanța pielii și textura părului este străveche. Dar credința în superioritatea unei nuanțe a pielii sau a unei texturi a părului, noțiunea că acești factori pot organiza corect o societate și că sînt semne ale unor atribute mai profunde și care sînt de neșters – aceasta este ideea nouă din inima acestor noi oameni care au fost crescuți fără speranță, tragic și mincinos să creadă că sînt albi. Acești noi oameni sînt, ca și noi, o invenție modernă. Dar, spre deosebire de noi, noul lor nume nu are o însemnătate reală în afara mașinăriei puterii criminale. Oamenii noi au fost altceva înainte de a fi albi: catolici, corsicani, galezi, menoniți, evrei – și, dacă toate speranțele noastre naționale se vor concretiza în vreun fel, vor trebui să redevină altceva. Deocamdată, trebuie însă spus că procesul de albire a triburilor disparate, de înnobilare a credinței în a fi alb nu s-a petrecut la degustări de vin și petreceri cu înghețată, ci prin jefuirea vieții, libertății, muncii și a pămîntului, prin biciuirea spinărilor, înlănțuirea membrelor, strangularea disidenților, distrugerea familiilor, violarea mamelor, vînzarea copiilor și diverse alte acte menite, înainte de orice, să ne refuze dreptul de a ne securiza și guverna singuri propriile trupuri.

Oamenii noi nu sînt originali în privința asta. Poate a existat la un moment dat în istorie vreo mare putere a cărei măreție excludea exploatarea violentă a altor trupuri umane. Dacă a existat, eu încă nu am descoperit-o. Dar această banalitate generalizată a violenței nu poate scuza niciodată America. Pentru că America nu-și recunoaște banalitatea. America se consideră excepțională, cea mai însemnată și mai nobilă națiune din cîte au existat, un campion solitar care stă între orașul alb al democrației și teroriști, despoți, barbari și alți dușmani ai civilizației. Nimeni nu poate să se proclame suprauman și, în același timp, să invoce drept scuză eroarea mortală.