Jumătate de veac

● Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, RAO, 2015.

● Dasso Saldívar, Călătoria spre obîrşie, traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, RAO, 2016. 

„În seara aceea de la mijlocul lui iulie 1947, a ajuns la pensiunea studenţilor, a urcat scările pînă la etajul doi, a intrat în camera pe care o împărţea cu un coleg, şi-a scos haina şi pantofii şi s-a trîntit pe pat. Deschizînd cărţulia cu coperte cenuşii a văzut că era tradusă de Jorge Luis Borges, despre care nu ştia încă nimic, şi a început să citească: «Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte cu vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimînătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus…» Gabriel a închis emoţionat cartea, scoţînd un strigăt de uimire. «Drace!», şi-a amintit pe loc, «păi aşa vorbea bunica!»“ Biografia dedicată de Dasso Saldívar lui García Márquez nu se citeşte tocmai ca un roman, dar astfel de pasaje sînt frecvente în cele aproape 600 de pagini însoţite şi de fotografii, scrise cu multă căldură (poate chiar cu prea mult entuziasm şi admiraţie) şi doldora de informaţie (uneori chiar în exces). Biografia acoperă însă doar jumătate din viaţa scriitorului, se încheie în momentul publicării romanului Un veac de singurătate, care l-a propulsat pe García Márquez în culmea gloriei literare şi de la publicarea căruia, pe 30 mai 1967, s-a împlinit luna trecută jumătate de veac.

Biograful tratează istoria familiei Márquez aşa cum scriitorul o făcuse cu familia iconicului său personaj, colonelul Buendía. De altfel, legăturile biografiei cu romanul realismului magic sînt surprinzător de numeroase şi de profunde. Descoperi, deopotrivă înduioşat şi, poate, dezamăgit, că multe din personajele şi scenele memorabile din roman nu sînt ficţiune pură, ci au un corespondent în copilăria scriitorului, de la figura bunicului, colonelul Nicolás Márquez, cel care ucisese un bărbat în duel, la călătoria pe care, copil fiind, a făcut-o împreună cu mama sa în Aracataca (satul care a inspirat magicul Macondo) pentru a vinde casa bunicilor în care se născuse. Dasso Saldívar urmăreşte ca un detectiv toate obsesiile scriitorului sublimate în literatură: „García Márquez nu va pleca niciodată din casa din Aracataca“, scrie el. Într-o carte-interviu tradusă şi la noi, Parfumul de guayaba (Curtea Veche, 2002), scriitorul mărturisea că moartea bunicului, pe cînd el avea doar zece ani, l-a lăsat cu o mare frustrare „fiindcă tata niciodată nu i-a putut lua locul“. Or, această nostalgie faţă de familia şi de casa copilăriei, faţă de „obîrşie“, este cheia Veacului de singurătate, unde familia este un fel de suprapersonaj (fragmentul de mai jos, cu urmărirea firului de sînge, ar putea fi o metaforă). Scena întoarcerii în Aracataca pentru vînzarea casei natale este intriga biografiei scrise de Dasso Saldívar, care surprinde foarte bine revelaţia timpului, marea temă a literaturii lui García Márquez („Mă despărţea de sat nu depărtarea, ci timpul“), cel care avea să descopere cu pasiune autori precum Faulkner, Joyce, Virginia Woolf (Doamna Dalloway l-a influenţat major), Dos Passos, Hemingway, Caldwell şi Saroyan. Cumva e straniu să descoperi că realismul magic a venit dinspre proza psihologizantă a fluxului conştiinţei anglo-americană altoită pe nostalgia etnică latino.

Procesul scrierii Veacului de singurătate este spectaculos, la fel şi etimologia africană a numelui Macondo: copac tropical şi joc de noroc (scriitorul cochetase iniţial cu numele Barranquilla). García Márquez împlinise 38 de ani, era căsătorit, avea doi copii mici, pu-blicase cîteva cărţi, scrisese cîteva scenarii de film, renunţase la jurnalism şi devenise copywriter într-o agenţie de publicitate. Pe lîngă Álvaro Mutis, Carlos Fuentes ori Mario Vargas Llosa, scriitorii generaţiei sale, el era doar o promisiune. Dasso Saldívar povesteşte cum scriitorul a închiriat împreună cu familia o casă la marginea oraşului şi, vreme de ceva mai mult de un an, a scris romanul istoriilor vastei familii Buendía şi al destinului apocaliptic al oraşului Macondo ducînd un stil de viaţă auster, fiind nevoit să vîndă nu doar maşina şi televizorul, dar şi uscătorul de păr al soţiei. Mîncau ce le aduceau prietenii şi ce primeau pe credit de la băcănia de cartier: „Ajunseseră doi naufragiaţi ai supravieţuirii zilnice“.

Sudamericana, editura argentianiană înfiinţată de Jorge Luis Borges şi care îi publica pe Juan Carlos Onetti şi pe Julio Cortázar, i-a acceptat manuscrisul, iar tirajul primei ediţii a fost de opt mii de exemplare, cifră care l-a panicat pe scriitor prin enormitatea ei (Colonelului nu are cine să-i scrie se vînduse în cîteva sute de exemplare). După cîteva luni, editura era complet depăşită de comenzile venite de pe continentul sud-american: se vorbea despre Un veac de singurătate fără ca acesta să existe în librării, pentru că editura rămăsese fără hîrtie. În următorii ani romanul se vînduse, fără a socoti ediţiile-pirat, în două milioane de exemplare doar în America de Sud şi se tradusese în toată Europa, fiind premiat cu Meilleur Livre Étranger, Chianchiano şi Neustadt International Prize. În 1982, García Márquez devenea primul columbian căruia i se acorda Nobelul literar.

Prima traducere românească datează din 1971 (se pare că n-ar fi fost făcută din spaniolă) şi i-a aparţinut lui Mihnea Gheorghiu. Acum, Tudora Şandru Mehedinţi semnează o nouă traducere, foarte elegantă, cu o frază muzicală („răbdarea de neimaginat a dezamăgirii“, „împăunîndu-se cu împăcarea“) şi redă prezentului Veacul de singurătate.

*****

Gabriel García MÁRQUEZ
Un veac de singurătate (fragment) 

Acesta a fost poate singurul mister care nu s-a dezlegat niciodată în Macondo. De îndată ce José Arcadio a închis uşa dormitorului, împuşcătura unui pistol a răsunat în toată casa. Pe sub uşă a ieşit un fir de sînge, a traversat salonul, a ajuns în stradă, şi-a curmat cursul drept pe trotuarele accidentate, a coborît scări şi a urcat parapete, a trecut fără să se oprească pe Strada Turcilor, a luat-o la dreapta la un colţ şi la stînga la altul, s-a întors în unghi drept în faţa casei familiei Buendía, s-a strecurat pe sub poarta închisă, a traversat salonul pentru vizite lipindu-se de pereţi ca să nu păteze covoarele, a continuat prin salonul celălalt, a ocolit masa din sufragerie făcînd o curbă amplă, a înaintat prin veranda cu begonii, s-a prelins fără să fie văzut pe scaunul Amarantei care făcea o lecţie de aritmetică cu Aureliano José, s-a vîrît prin hambar şi a apărut în bucătăria unde Úrsula se apuca să spargă treizeci şi şase de ouă pentru pîine.

„Sfîntă fecioară!“, a strigat Úrsula.

S-a luat după firul de sînge şi, căutîndu-i obîrşia, a trecut prin hambar, apoi prin veranda cu begonii unde Aureliano José cînta trei şi cu trei fac şase şi şase şi cu trei fac nouă, a traversat sufrageria şi saloanele şi a continuat în linie dreaptă pe stradă, a cotit-o la dreapta şi apoi la stînga pînă pe Strada Turcilor, fără să-şi dea seama că încă mai purta şorţul de bucătărie şi papucii de casă, a ajuns în piaţă şi a intrat pe poarta unei case unde nu fusese niciodată, a împins uşa dormitorului şi aproape s-a sufocat de mirosul de praf de puşcă ars, a dat peste José Arcadio trîntit cu faţa în jos pe podea, peste jambierele pe care tocmai şi le scosese, şi a văzut capătul firului de sînge care încetase să mai curgă din urechea lui dreaptă. Nu s-a găsit nici o rană pe trupul lui şi nici nu s-a descoperit arma.