După melc

● Iulian Tănase, Melciclopedia. Povestea Melcului Prinţ, cu ilustraţii de Mircea Pop, Editura Nemira, 2017. 

După o lungă serie de volume de poezie, printre care s-a strecurat şi un roman (Oase migratoare, Nemira, 2011), Iulian Tănase a publicat Experimentul MAMATATA (Herg Benet, 2015), o carte de creative parenting scrisă împreună cu cei doi copii ai săi, carte care, fiind alcătuită din mici fragmente dialogale, naraţiuni, teorii, anecdote sau chiar pilde, ar putea fi văzută drept o carte de proză scurtă, sau teatru, sau aforisme în care poezia, umorul, absurdul, fantezia şi filozofia se combină într-un mod inedit. La începutul verii, Iulian Tănase a publicat un fel de basm autoreferenţial, prima sa carte propriu-zis pentru copii, Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat (Nemira, 2017), iar acum revine cu această Melciclopedie, despre a cărei primă formă aflăm că datează din urmă cu zece ani şi care, ca orice carte foarte bună pentru copii, este (şi) pentru adulţi.

Subintitulată „povestea Melcului Prinţ“, Mel­ci­clopedia este o naraţiune con­­­struită vag după struc­tura bas­mului în care eroul melc pleacă de-acasă (ironia este inclusă) în căutarea sinelui. Călătoria Mel­cului Prinţ care-şi pune problema pro­­priei i­den­ti­tăţi (vezi şi frag­mentul de mai jos, care este chiar începutul cărţii) este ase­mă­nă­toare călătoriei lui Oblio, per­sonajul fabulei muzicale The Point! (1971) de Harry Nilsson, plecat în căutarea pro­priului sens. Melcul Prinţ ajunge să umble prin Melxopotamia (o ţară „im­per­­tur­babil de rotundă“ şi împărţită în cinci petale, avînd ca formă de guvernămînt anarhia constituţională, ca monedă lentul şi ca drapel o pictură de Miró), unde îi este ghid Melcduza Zuza, cea care şi dă seama că Melcului Prinţ, posesorul unei case, dar nu şi al unei genealogii, îi lipseşte, de fapt, o mamă, aceeaşi mamă, nimeni alta decît Melca Sirenă. Plecat astfel în căutarea elixirului dragostei materne, Melcul Prinţ întreprinde o clasică, dar totodată neconvenţională călătorie iniţiatică, formatoare, care-i deschide ochii, la propriu şi la figurat, asupra lumii şi a lui însuşi.

Povestea Melcului Prinţ este, de fapt, povestea descoperirii diferenţelor, o poveste despre cunoaştere, identitate şi alteritate („absenţa identităţii se făcuse ţăndări şi fiecare ciob reflecta“, spune melcul la un moment dat), iar Melcduza Zuza, spirit melciclopedic prin excelenţă, îl învaţă din toate cîte puţin: elemente de geografie (Ţara Intermediară), astronomie (melcteoriţi), matematică („«Fibonacci plimbă macii!» este o aluzie la faptul că matematica e halucinogenă“), istorie şi politică (Imperiul Melcoman, Ţinutul Melcuiesc), ştiinţe (tabloul lui Melcdeleev, „melcouzaurii, aceste ficţiuni fosilizate“, taxonomia speciei: melci de apă minerală, melci fructiferi, melci cu clopoţei, melci voiajori ş.a.m.d.), spiritualitate şi religie (Melcaan, Melcsia, Melchiuda, Mînăstirea Melci cu Domnul, reîncarnarea prin melctempsihoză, melcsticism), medicină (melcoterapie, împachetări cu nămoluşte la Melchirghiol), filozofie („întrebările pot trăi foarte bine şi fără răspunsuri, după cum există şi răspunsuri din flori, fără părinţi, fără rude de gradul unu etc.“), limbaj (expresii escargotice: „Cogito, melco sum“, „Melx silencio“ etc.), economie (Melxopotamia este ţară exportatoare de nemurire, iar cetăţenii ei sînt plătiţi să contribuie la o bibliotecă de vise: „Visele în sepia ale melcilor melxopotamieni arată de parcă ar mai fi fost visate o dată, cu mii de ani în urmă, de către alţii“), cultură populară (dansul „Melciuleandra“, fabula „Melcmuţica şi furnica“), dar şi artă înaltă, expoziţia cu picturile-reproduceri ovine expuse în palatal anarhului fiind un (c)limax al umorului livresc al cărţii („Las Merinosas după Velásquez; Oaie surprinsă de viscol după Turner; Oaie neagră rătăcită-n grîul galben, după Van Gogh; Behăitul după ­Munch; Turmă de oi văzută dintr-un avion bimotor după Pollock; Carul cu oi după Grigorescu“ ş.a.m.d.)

Călătoria Melcului Prinţ nu este un drum marcat de probe, teste şi încercări, ci o suită de poveşti spuse şi de alte personaje-simbol (cum ar fi Melc Capone, gangsteropodul care-şi ţine pistolul în Biblie, sau Melcfistotel, autorul unui manuscris intitulat „Cîteva consideraţii personale despre dragoste“). Dimensiunea intertextuală a cărţii („din profil, melcul pare un şerpişor boa care tocmai a înghiţit un elefănţel“, „e o zi perfectă pentru melcul-banană“ sau „viaţa este ceea ce li se întîmplă melcilor în drum spre cimitir“) este dublată de cea paremiologică („necunoaşterea de sine nu miroase-a bine“, „melcîinele este cel mai bun prieten al pomului“ ş.a.)

Nu e o surpriză dexteritatea cu care Iulian Tănase inventează parafraze, paradoxuri şi jocuri de cuvinte, dar Melciclopedia este o carte-festin care, situată la mijloc de poezie şi umor, abundă în trimiteri culturale, dar mai ales în stări de graţie a limbajului şi a imaginaţiei (iar ilustraţiile lui Mircea Pop sînt o operă în sine), ca în această splendidă descriere, printre atîtea altele: „Tigru şi Eufrat sînt fluvii prin ale căror albii nu curge pic de apă; melcii sînt cei care curg, ca nişte caravane care şerpuiesc lent, într-un continuum vîscos, cu unduiri imperceptibile, două procesiuni moi, două fluvii nevertebrate curgînd cu lentoarea cu care se scurge timpul“. Melciclopedia are toate datele să devină o carte de melcăpătîi în literatura pentru copii şi rafinaţi.

Puteţi asculta ediţia radio-emisiunii All You Can Read cu Iulian Tănase accesînd arhiva urbansunsets.com/radio-shows/u-can-read. 

***

Iulian TĂNASE
Melciclopedia (fragment) 

Povestea mea începe într-o dimineață de toamnă, cînd mi-am dat seama că nu știu cine sînt. Numele pe care mi-l tot repetam în gînd ca pe o mantră fantomatică nu îmi era de nici un ajutor. Nu poți fi doar un nume, îmi spuneam, nu poți fi doar o etichetă pe care cineva ți-o lipește de frunte, la naștere, ca pe o bancnotă cu care ar urma să te descurci întreaga viață, trebuie să fie ceva mai mult de-atît sau, pur și simplu, altceva, îmi spuneam. Lumea se afla la locul ei, din cîte îmi dădeam seama, atît de la locul ei cît poate fi lumea, și habar n-aveam ce înseamnă că lumea se află la locul ei, habar n-aveam dacă lumea are un loc al ei, dar era suficient să îmi fac privirea roată pentru a înțelege că totul era cum știam deja că este, o ordine ca o proiecție a obișnuinței.

Dar dincolo de orizontul pe care ochii mei îl puteau atinge cu privirea se în­tîmplau tot felul de lucruri, unele îngrozitoare, altele minunate, timpurile miracolelor împletindu-se, fără să se amestece, cu timpurile ororilor, ca două fire de lînă de culori diferite care se împletesc și se adună în textura aceluiași pulover, să zicem. Ajuns cu gîndul în acest punct, mi s-a făcut frig. E îngrozitor să nu știi cine ești. Cînd înțelegi că nu știi cine ești, ți se face deodată frig. Am intrat în casă și am zăcut toată dimineața, înșurubat în spirala osoasă a îndoielii. Mă gîndeam că ar trebui să fac ceva, că trebuie să o pornesc cumva din loc, dar nu știam dacă trebuie să plec în afara mea, cît mai departe, sau înăuntrul meu, cît mai adînc, limba vorbită în gînd lucrînd, iată, cu concepte cărora le e imposibil să evadeze din capcana dualității. Pe la amiază am ieșit din casă și am mers o bună bucată de vreme fără nici o țintă.

Spre seară, dar nu știu dacă era seara aceleiași zile sau a alteia, am întîlnit un tip ciudat, deși poate că cel ciudat eram eu, nu el. Să zicem că era, cumva, opusul meu și că toți cei care nu sînt ca noi ni se par ciudați. Avea niște ochi negri, mari, și părea foarte stăpîn pe sine, iar această siguranță, oarecum arogantă, i se trăgea, am înțeles imediat, de la revolverul pe care îl purta la brîu ca pe un trofeu. S-a apropiat de mine și m-a întrebat:

– Vrei să intri în banda mea de gangsteropode? Jefuim, ucidem, ne distrăm și noi, că viața e scurtă.