Exotism & violenţă

● Roberto Arlt, Crescătorul de gorile, traducere de Angelica Lambru, Editura Adenium, 2017. 

Judecînd după acest volum de povestiri publicat cu un an înainte de moartea sa, Roberto Arlt (1900-1942) este un fel de Vasile Voiculescu argentinian preocupat de eresuri africane și orientale. Nu-mi dau seama cît de cunoscut este la noi (din opera lui s-au tradus, după știința mea, două romane, ambele ecranizate: Jucăria furioasă și Cei șapte ne­buni), dar Roberto Arlt trece drept precursorul romanului modern argentinian, al teatrului social și al existențialismului, precum și părintele generației de prozatori care a dat lumii realismul magic. Marii scriitori sud-americani, printre care Julio Cortázar, Gabriel García Márquez, Ricardo Piglia, César Aira sau Roberto Bolaño („Aș spune, cu modestie, că Arlt este Iisus Christos“) l-au respectat enorm și, deși a murit prematur, Arlt a lăsat în urmă o operă consistentă: mai multe romane, și mai mult teatru, cîteva volume de proză scurtă, profesia lui principală fiind aceea de jurnalist.

Născut din părinți imigranți (tatăl era prusac, mama italiancă, iar în casă se vorbea germana), Arlt a făcut tot felul de munci umile, lucru care se vede deopotrivă din reportajele și din proza lui, populate de marginali: săraci, bolnavi, nebuni, drogați, hoți, criminali, imigranți. Dintre autorii de proză scurtă care au scris despre Africa și au fost traduși și la noi (Muriel Spark și Karen Blixen au volume de povestiri minunate, dar în alt registru), probabil că Arlt se apropie cel mai mult, prin personajele sale și prin tema aventurii, de Stefan Zweig, Christian Jacq și chiar de Hemingway, deși, stilistic vorbind, e greu de judecat, întrucît, din păcate, traducerea de față este neglijentă (așa cum, de altfel, e cazul și al povestirilor lui Hemingway în română, ale căror personaje vînează în savana africană vorbind cu perfectul simplu la persoana întîi, adică oltenește).

Exotismul, colonialismul și violența sînt trăsăturile principale ale celor cincisprezece proze din acest volum, care, deși majoritatea sînt plasate în nordul Africii (unde Arlt călătorise ca jurnalist) și, în general, în Africa de coastă, te plimbă și prin pădurile tropicale, prin deșertul din interiorul continentului, pe insulele Comore ori în Madagascar, atunci cînd nu ajung chiar în Orient. Spanioli, englezi sau francezi apar în ipostazele colonialiștilor, dar preocuparea lui Arlt este, după cum spuneam, pentru personajele marginale (săraci, sclavi, escroci, pușcăriași) ori aflate în tranzit și/sau căutare de aventuri (peregrini, expați, navigatori, vînători de elefanți sau de orhidee). În ciuda scurtei întinderi, prozele surprind o mare varietate de personaje, de la sclavii africani, oamenii deșertului (beduini, tuaregi, mauri) și comunități tribale (Mandingo, Kwesi) la navigatori europeni, negustori/samsari evrei sau chinezi, contrabandiști, escroci și criminali de toate neamurile („în Africa poți ajunge departe și fără onoare“, afirmă un personaj), pînă la spioni și luptători în mișcări naționaliste musulmane (un fel de proto-teroriști) sau eunuci, cămătari, meșteșugari și nobili arabi. Amestecul de credințe, religii și ritualuri este năucitor: canibali, licantropi, preoți catolici, musulmani, mahomedani, budiști, brahmani, vraci, hipnotizatori. Subiectele sînt și ele pe măsura acestei lumi exotice, pestrițe, crude: sclavii sînt aruncați la cîini, mutilați sau îngropați de vii (vezi și fragmentul de mai jos), iar cei bolnavi sînt legați de copaci și abandonați în junglă; un stăpîn de sclavi este lăsat pe un mușuroi pentru a fi devorat de niște termite gigant; canibalii sînt spînzurați de autoritățile colonialiste („cei patruzeci de canibali au fost atîrnați de ramurile copacilor pe drumurile care duceau la Monrovia“ – sună cunoscut?); iar conform cutumelor punitive tradiționale, hoții prinși sînt mutilați, femeile infidele sînt decapitate, iar văduvele arse pe rug. Alt­fel, călătorii prin junglă sînt înghițiți de șerpi, contrabandiștii ascund arme în cadavre etc.

În prozele lui Arlt (cele mai multe sînt povestiri în ramă: cineva povestește o întîmplare, de obicei teribilă, auzită altundeva) se citează din Coran și se fac multe rugăciuni (există o Rugăciune a fricii înaintea morții), dar cel mai mult se moare. Practic, cineva ucide în fiecare proză (din dragoste, din răzbunare, din lăcomie, din onoare, ritualic), căci sărăcia e mare, dragostea e complicată, iar viața e ieftină în Africa colonialistă și sclavagistă (un personaj își exprimă chiar nostalgia: „Africa nu mai e Africa. Africa a murit, dragă tinere. Pe-atunci nu existau negri pe bicicletă…“).

Altfel, în aceste povestiri exotice e și mult amor („Dragostea unei musulmane este idealul oricărui european; o relație cu un arab este cea mai glorioasă amintire pe care o poate lua cu ea o tînără occidentală“), dar și umor („Vînătorul de orhidee“ excelează în registrul comic și, dacă tot am început evocîndu-l pe Vasile Voiculescu, „Bandiții din Uad-Djuari“ a lui Arlt mi-a amintit de „Fata din Java“). Deseori umorul însoțește involuntar violența, așa cum apare ilustrat în acest dialog: „«De ce n-ai urmat exemplul milostivului Mohamed, care și-a omorît femeia în bătaie cînd a aflat că-i era necredincioasă?», «Profetul a spus că o femeie nu trebuie lovită nici cu un trandafir», «Să-i tai capul e altceva!»“ Pe alocuri, există chiar mostre de paremiologie și poezie arabe („plăcerea satură bărbatul și încătușează femeia“, „Coranul nu-ți interzice să profiți de averea necredincioșilor“, „mai gustoasă decît piciorul de cămilă fiert în lapte acru“ sau „nebun ca o cămilă la sosirea primăverii“).

Fără a se ridica la nivelul capodoperei sale, romanul Cei șapte nebuni (apărut la noi în 2014, concomitent la editurile Univers și All), povestirile din Crescătorul de gorile sînt o lectură de vacanță potrivită.

*****

Roberto ARLT
Crescătorul de gorile (fragment)

Canalia de Farjalla Bill Alí, un congolez de rit musulman, nu exploata doar o prosperă crescătorie de gorile, ci și o școală de elefanți tineri unde erau învățați să muncească. Avea la dispoziție mai multe leghe de junglă și numeroase familii de sclavi. Fiindcă erau prea neîndemînatici ca să fie folosiți la educarea elefanților, sclavii erau puși la treburile mai grele. Negresele, în general, erau dădace pentru puii orfani de gorile. Gorilele nou născute și orfanii aveau nevoie de măsuri extraordinare pentru a fi hrăniți, căci mirosul lor fin detecta diferența dintre mamele lor și negrese. În plus, micile bestii erau foarte geloase și nu suportau ca sclava să-și alăpteze copilul în prezența lor. Cum Farjalla Bill Alí nu se dovedea prea grijuliu îm privința asta, o negresă pe nume Tula, care-și adusese copilul la crescătorie, a asistat neputincioasă la strangularea bebelușului său de către gorila pe care o îngrijea.

A fost începutul unei drame. Tatăl copilului, un negru care muncea la debarcader, s-a dus la crescătorie, a prins bestia de un picior și i-a tăiat capul. Bucuros de isprava lui, s-a afișat în port cu capul gorilei.

Farjalla Bill Alí a fost înștiințat imediat de pierderea suferită. S-a dus la debarcader. De departe se vedea capul maimuței, ca un trofeu, pus pe niște legături de bumbac. Farjalla s a înfățișat precum «mînia profetului», după spusele unui martor. Fără să zică nici un cuvînt, Farjalla și-a scos pistolul cel gros și a descărcat în capul bărbatului Tulei toate gloanțele de pe țeavă. Eram șeful unei echipe care căra marfă pentru alt negustor și am fost martor la crimă. Practic, negrul rămăsese fără cap. La proces, Farjalla a ieșit nevinovat. Martorii au depus mărturie falsă cum că arabul fusese nevoit să se apere de atacul negrului. Printre martorii incluși mă număram și eu.