Tim are cam treizeci şi cinci de ani. Nu e din Londra, e dintr-un „xyz-shire“. E un tip ambiţios. A învăţat din greu la şcoală, o şcoală publică. Acum este inginer, dar nu orice fel de inginer, el este „chartered engineer“, adică un soi de superinginer, parte a unei elite inginereşti în care nu intri cu una, cu două.
Vă ziceam săptămîna trecută: am ajuns pentru prima oară într-o sală de tribunal, pentru că am contestat o amendă radar, undeva, prin judeţul Dîmboviţa. Am avut ocazia să constat pe propria-mi piele cum stă treaba cu respectul pentru cetăţean (ei îi spun justiţiabil), cît de repede se mişcă actul justiţiei (ei îi spun „a judeca cu celeritate“) şi care e nivelul de seriozitate al actului judecăţii.
Iată, s-a făcut daraua şi am ajuns (pentru prima oară în viaţă) într-o sală de judecată. Nimic serios: o contestaţie împotriva unui pîrdalnic de radar, pe o şosea de lîngă Tîrgovişte. Facem plîngerea contra Poliţiei, primim citaţia la proces. Prezenţa, la ora opt treizeci dimineaţa, trecute fix, la Judecătoria din Tîrgovişte.
Bri doarme buştean. Ai zice că e greu să doarmă în zdrăngănitul din metrou. La fiecare staţie, o voce înregistrată anunţă staţiile şi informează pe ce parte va fi peronul. Bri doarme buştean. Şi-a lăsat capul în poala bunicii. Dormitul în metrou face parte din rutina zilnică.
În 1991, eram prin Germania, la filmare. O echipă relativ redusă: un operator şi doi redactori. Celălalt ziarist era Emanuel Isopescu. Sărmanul, avea o înfiorătoare durere de măsea. Falca umflată, dureri crîncene. Ajunşi în Hamburg, în loc să mergem şi noi, ca tot omul, la o plimbare prin frumosul Sankt Pauli, îl ajutam pe Lulu Isopescu să găsească un medic de urgenţă.
Parcă ieri eram în şedinţă de sumar, la Ştiri, cu Radu Coşarcă (el nu ştia că o să fie membru în CNA, apoi şef la Tele 7 abc, apoi la Antena1 şi că apoi se va retrage în PR), cu Anca Toader (care nu ştia că o să ajungă să lucreze la BBC, la Londra), cu Tudor Barbu (care nu ştia că o să fie senator Dan Diaconescu), cu Mişu Predescu (încă nu era mahăr mare în trustul PRO).
Petre Roman e de vină. Să vă zic. Eram în anul II, la TCM. Făceam o materie destul de grea, oribil de grea, inimaginabil de grea: mecanica fluidelor. Multă, multă fizică, ecuaţii kilometrice, cestiuni abstracte. Pe cuvîntul meu de onoare, în primul an de facultate luasem numai 9 şi 10.
Văd zilele trecute un film. Era cu Danny Glover şi cu Whoopi Goldberg. Cuplu căsătorit, familie aşezată, bine situată. El e judecător, cu mari şanse de a fi trimis la Curtea Supremă. Locuiesc într-o casă mare, într-un cartier foarte elegant în care ei sînt singura familie de negri.
Zici că, gata, vin sărbătorile şi toată lumea pleacă spre „ţara pe care o cunoaşte cel mai bine“ (expresie de jargon bruxellez, indicînd ţara de origine a unui angajat al Comisiei) pentru a petrece împreună cu familia, în mediu naţional.
„Ha, cît de comunist poţi gîndi, ar trebui să te iei de mînă cu pedesereu, să blocaţi privatizarea cît mai mult. Mentalitate tipic etatistă, comunistă, conservatoare.“ Aşa mă gratula moderatorul emisiunii radiofonice la care fusesem invitat.
„Asta e cea mai mare tîmpenie care am auzit-o…“ se burzuluieşte Tilică. „Tîmpit eşti tu, mă, că nu pricepi nimic, zici că eşti prostu’ satului“, îi trînteşte sec frat-su, Costel. Nea Gingaşu gestionaru’ nu se bagă între ei. S-a obişnuit să îi vadă certîndu-se, de la „calcaroasa“ numărul patru în sus.
Nu-mi place Facebook. Nu înţeleg ce mi-ar aduce numitul cont, în afară de grija de a tot posta diverse chestii pe acolo. Nu văd pe cine ar interesa să îmi vadă mie pozele din concediu, pe malul mării, supraveghind copilul care face un castel de nisip. Nu cred în povestea cu like-urile.
De cînd cu pre-suspendarea unor fonduri de pe la mediu, dezvoltarea resurselor umane şi creşterea competitivităţii economice, de cînd cu negocierile viitorului buget al Uniunii, banii europeni se bucură (în fine!) de ceva mai multă popularitate în media. Discutăm, dezbatem, tăiem firul în patru.
Hermann zvîrle cît colo cîrpa plină de ulei. E deja tîrziu, noaptea vine mai repede în noiembrie. Se ridică cu greu de sub tractor, strînge tacticos toate sculele şi intră în casă. Se schimbă de hainele de lucru şi pleacă spre cîrciumă.
Eu vreau să salvez planeta. Nu mai doresc să-i aud pe oamenii de ştiinţă britanici sau de aiurea avertizîndu-mă că ursuleţul polar se îneacă lîngă o banchiză în continuă topire pentru că eu, nevrednicul, am o maşină, aprind becurile seara în casă, mă uit la televizor, deschid laptopul şi vara dau drumul la aerul condiţionat.
Aparent, ca locuitor al sectorului 3, sînt un tip mai fericit. Am mai scăpat de o factură. Nu mai există contracte individuale pentru colectarea gunoiului la noi în sector. Primăria va plăti de acum înainte serviciile de salubritate, din bugetul local.
Încerc să pricep care este rostul pe lume al subvenţiei europene. Eu aşa ştiu: atunci cînd primăria anunţă că subvenţionează gigacaloria, lucrurile sînt clare – de la bugetul local se dau nişte sume care trebuie să acopere o parte a costurilor, astfel încît pensionarii să îşi permită încălzirea casei.
Tare bine prinde cîte o polemică prietenească, uneori. Aşadar, îmi face mare plăcere să combat cu amicul Cristian Ghinea care, în articolul său „Romi, educaţie, anticorupţie“ din numărul 450 al Dilemei vechi, înşiră trei domenii care au nevoie certă de mai multă reglementare/supraveghere europeană, în cazul României.
Dacă tot s-a discutat zilele astea despre cartea Alinei Mungiu-Pippidi, al cărei titlu incită la reflecţii asupra motivelor pentru care românii nu iau premiul Nobel, iaca dandana: toţi românii încasarăm rîvnita distincţie. O încasarăm în virtutea faptului că sîntem cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene.
Edira şi Edgar au dispărut! Exact ca Elodia au dispărut. Ei erau parte a unei Europe mai integrate, mai morale, mai sincrone cu vremurile astea capitaliste şi globale, în care pieţele financiare nu mai au răbdare să se ţină după guverne şi îşi fac de cap, urmărind profitul. Lacome, pieţele astea.
Da, dezbaterea e în toi. Vrem să schimbăm din temelii Uniunea Europeană. Aşa ne-a spus domnul Barroso, colegul şef al Comisiei (şedinţele Comisiei sînt „colegiale“ – aşa se numesc, dar domnul Barroso este şef, aşadar domnia sa ar fi un fel de coleg şef).
Discursul despre starea Uniunii Europene, ţinut în faţa Parlamentului European pe 12 septembrie, s-a dorit a fi unul istoric. Va fi, cu siguranţă, ţinut la arhiva de aur a videotecii Comisiei, lîngă cele ale lui Schuman, Adenauer sau Monet. Criteriul de căutare va fi ceva de genul „Viitorul Uniunii“ sau „Viziunea europeană“.
Pe vremea lui Ceauşescu am lucrat cîţiva ani ca ghid ONT. De la început, atent la abilităţile lingvistice ale şoferului de autocar (nu ştiai niciodată care dintre ei este „supraveghetor“), le spuneam: „Mă numesc aşa şi pe dincolo, astăzi vom face împreună turul de Bucureşti, vă propun un joc. Dumneavoastră îmi adresaţi întrebări iar eu vă răspund sau nu. Ăsta-i jocul“.
Atunci cînd intru în pană de subiecte ivropene, intru pe o rămurică a prea-stufosului arbore-portal al Uniunii şi găsesc zona care îmi oferă rapid teme de reportaj. Mă refer la partea cu „your voice“. Acum, de exemplu, acolo sînt 36 de subiecte care aşteaptă opinii de la oricare dintre noi, cei aproape 500 de milioane de trăitori în cele state membre.
Spiciurile despre şansele europene ale agriculturii româneşti sînt opiu pentru popor (jumătate din electorat trăieşte la ţară). Poporul însuşi nu are chef de agricultură performantă decît dacă sus-numita activitate se desfăşoară în Spania. În plus, Cîrnatul de Pleşcoi este destul de bun. Dacă e făcut în casă. Fabrica omoară Cîrnatul. Definitiv.
„Sorry, I don’t speak Russian.“ Ah, ce plăcere îmi face să spun asta. Sînt pe jumătate ipocrit. E un fel de „sorry“, pe care nu am chef să îl explic la un hotel al vacanţelor middle class. E un sorry pentru Tarkovski, Tolstoi şi Dostoievski. Nu e nici un fel de părere de rău pentru proaspăt regăsitul naţionalism rusesc, altoit pe o agresivitate evidentă şi de prost gust.
Nu mă sparie atît de tare actuala zaveră politică românească. Îmi creează doar disconfort pentru că e zgomotoasă. Mă şi plictiseşte întrucîtva, la cît de previzibile au devenit reacţiile celor două tabere implicate în mod direct. De asemenea, mă roade pierderea imparţialităţii jurnalistice, vizibilă în cam tot peisajul media.
„Imnul Americii“ s-a auzit de 44 de ori (scriu articolul în dimineaţa ultimei zile de concurs) la această olimpiadă. Au dominat copios în atletism, nataţie, gimnastică, baschet şi în atîtea alte sporturi. Comentatorii îi tot prezentau pe sportivi ca studenţi acolo, studenţi dincolo.
Mă uitam nedumerit la chiuvetă. În loc de bateria obișnuită, cu doi robineți la o țeavă, aveam de-a face cu două țevi, fiecare cu robinetul ei. Prin deducție simplă, m-am prins că una era pentru apă rece, cealaltă pentru caldă. Cum să fac să le combin? Eram prima oară la Londra, nu știam exact obiceiurile locului, așa că am decis să întreb la recepție.
Andrew era puţin luat. De la bere şi de la produsele tradiţionale din cartierul Cristiania. Nefiind dedicat informării turistice asupra atracţiilor oraşului Copenhaga, prezentul articol nu va intra în detalii. Aşadar, era spre seară şi Andrew Jennings, unul dintre cei mai cunoscuţi ziarişti de investigaţie din lume, îmi povestea cum a ajuns să-şi dea demisia de la BBC atunci cînd au oprit de la difuzare un documentar al lui despre corupţia din Scotland Yard.
Să fi fost trecut de miezul noptii cu vreo jumătate de oră. Recunosc, eram frînt de oboseală. Drumul fusese greu, cu escală în Istanbul. În plus, Ankara nu era vreun oraş nemaipomenit, beneficia de o arhitectură monotonă, în stilul anilor ’70. Centrul vechi, cu oarecare şarm, aveam să îl descopăr de-abia a doua zi.
Terasa dădea spre un parc splendid, în plin centrul oraşului. Parcul unei mînăstiri franciscane. Era o plăcere să-ţi bei cafeaua adiacentă micului dejun, acolo. În principiu, pentru că amărîtele alea de 14 grade Celsius nu contribuiau defel la confortul răsfăţului matinal.
„Am făcut progrese în cheltuirea fondurilor europene, statisticile arată ceva mai bine de cînd s-a înfiinţat ministerul, numai că avem programe oprite de la plăţi şi există o mare probabilitate ca suspendarea să se prelungească, în condiţiile în care neregularităţile constatate sînt foarte, foarte serioase.“
Se spune că, odată, în Elveţia, ţara băncilor serioase şi solide, un bancher a călcat cu stîngul. De fapt, a călcat cu dreapta în conturile unor clienţi şi a produs pagube mari. A furat. Se spune că poliţia a făcut investigaţia de rigoare, l-a prins (cu toate dovezile de rigoare) şi a dat să-l aresteze.
Cer scuze anticipat pentru pledoaria din acest articol. Încerc să îl ţin în limitele rezonabile ale unei obiectivităţi care nu poate să-mi fie deplină. Pe scurt, voi scrie despre TVR şi despre recentele atacuri din partea unor televiziuni „dinamice“ care funcţionează „în două camere“.
În fine, o promoţie utilă. Să iei cu reducere o valiză de brand celebru. Nu-ţi trebuie decît douăzeci de timbre pe care să le lipeşti pe un talon. La un plin, primeşti cinci timbre. Mi-am făcut repede calculul, iese bine. În consecinţă, îmi voi face plinul numai de la Petrom, pentru că au sandvişuri bune şi îmi dau o valiză la preţ bun.
Da, ştire de senzaţie! Parlamentul European a dat în judecată Consiliul European. Sună straniu. Este straniu. Înţelesurile sînt, însă, interesante. În primul rînd, speţa. Carevasăzică, relativ de curînd, Consiliul a aprobat modificări ale regimului Schengen. Schimbările sînt spectaculoase.
Foarte mîndră de ea, colega mea îmi înşiră faptele bune pe care le-a făcut în timpul campaniei electorale. A oprit un clip în care, sub lozinca „Jos dictatura!“, apărea un contracandidat în uniformă nazistă (cu ocazia unui soi de paradă a modei). Îmi spune că a oprit, conform legii, propaganda simbolurilor hitleriste.
În cazul în care aveţi banii necesari (caz în care este posibil să nu aveţi timp de concediu) sau aveţi o săptămînă sau două libere, peste vară (în situaţia asta, de unde bani pentru vacanţă?), îmi permit să vă ofer recomandări după ureche, la zi, în funcţie de situaţia europeană curentă.
Băsescu are dreptate. Ponta are dreptate. Amîndoi au dreptate. Propunerea de directivă conţinînd „regulile de siguranţă privind utilizarea instrumentelor sanitare tăioase“ are un drum lung. S-a născut de la vreun sindicat al infirmierelor şi medicilor, supărat pe numărul mare de accidente de muncă în spitale, sau de la un mare producător european de bisturie.
În Washington DC, capitala federală americană, strada 4 sud-est porneşte de undeva de lîngă Smithsonian (în plin centru) şi ajunge lîngă staţia de metrou Anacostia. De acolo începe cartierul cu acelaşi nume. Nu e defel o zonă sigură.
Omul e american şi lucrează în Bruxelles de 20 de ani. Este vicepreşedintele uneia dintre cele mai puternice firme de lobby din oraş. Firma are cîteva principii clare: nu minte, pentru că minciuna este dăunătoare afacerilor, pe termen lung. Nu lucrează pentru state autoritare, pentru industria tutunului sau a armamentulu.
Am plecat spre Comisia Europeană cu gînd clar să aflu cum e aia cu salariul minim pe economie la nivel de Uniune, bănuind zavera de nedescris care se va isca între ţările membre, pe axa nord/sud sau pe cea continentală/anglo-saxonă. Speram să găsesc dezbateri încinse, discuţii pe fond, preocupări intense. Cînd colo, nimic.
Se zice că la Bruxelles plouă doar de două ori pe an: din ianuarie în iunie şi din iulie în decembrie. Se zice bine. Plouă mărunt, sînt vreo zece grade la prînz iar vîntul bate constant. Tot constantă este şi pasiunea cu care Comisia Europeană ne livrează planuri de revigorare economică irealizabile.
Încă din copilărie îi priveam respectuos pe bărbaţii în vîrstă care stăteau în dreapta, lîngă cor. Ei organizau de fiecare dată coada pentru agheasma de Bobotează, tot ei împodobeau bradul bisericii înainte de Crăciun şi ei, numai ei, păreau a avea autoritate în faţa consiliului de babe din stînga, cele care se uitau mai degrabă spre rochiilescurte ale enoriaşelor decît spre altar.
Vă scriu în primul rînd pentru a vă aduce aminte de cei 10 euro pe care trebuie să vi-i înapoiez. Vă amintiţi? I-am împrumutat de la dumneavoastră pe aeroportul din Bruxelles. Încă nu erau setate aparatele lor pentru a primi carduri Mastercard, era epoca în care românii beneficiau de avantajele duty free şi mai aveam puţin cash pentru sticla de whiskey.
Biserica încă ardea mocnit. Era mult fum care se împrăştia agale prin cartier. În timp ce pompierii îşi strîngeau sculele, enoriaşii parohiei se ţineau de mîini, formînd un cerc, ca o horă, în jurul ruinelor. Nu dansau, se rugau. Pastorul le vorbea şi le promitea că vor reface biserica din temelii.
Aşadaaar: Ioropa ne bate la cap cum că să lichidăm Marea Corupţie (de acum, în acest articol voi folosi prescurtarea MC). Banca Mondială ne vrea fără MC. Olanda zice că nu ne vrea în Schengen dacă nu scăpăm de MC. Ziariştii sînt isterizaţi de cîtă MC avem prin ţară.
„Dă-mi te rog, ăăă, aia, cum zice… cancioc. Pune ţiment puţin, măi.“ Aşa îi zicea nea Szabo lui fii-su, în livingul casei de la Bran. Noi, prietenii gazdei, stăteam în jurul mesei lungi, de brad lăcuit, pe bănci, avînd mereu pe lîngă noi un pahar de bere sau de vin. Eram cam 20 de inşi, români toţi, din Braşov şi Bucureşti.
