Legenda Cîrnatului de Pleşcoi şi a Roşiilor de Aur
Apărut în Dilema veche, nr. 201, 15 decembrie 2007
Prima oară am ajuns în State prin 1991. Eram în Washington D.C., în vizită la o simpatică familie (aproape) locală. Ea, Katherine, e înaltă, blondă, subţire. Lucra la Fondul Monetar, la serviciul de presă. Acum e director de comunicare şi e între primii zece salariaţi ai FMI. Soţul ei se numeşte Francesco şi e de origine braziliană. Micuţ, durduliu, volubil. Vorbeşte ca Joe Pesci. În 91 nu ştiam genul Pesci, aşa că, de fiecare dată cînd văd un film cu respectivul, am reacţia: „Ia uite, ăsta vorbeşte exact ca Francesco“. Seara, un vin alb, cîteva prăjiturele, cîţiva prieteni de-ai lui Francesco (brazilieni, evident). Unul era fiu de senator. Pare-se că Brazilia are mulţi senatori cu mulţi copii, pentru că, între timp, am mai cunoscut vreo patru. Din vorbă-n vorbă, venim la un subiect interesant pentru mine. Zice Francesco: „Ce aţi avea voi în România, aşa, specific, să facem un ban? “. Trebuie spus că, spre deosebire de soţia lui, funcţionar de carieră, Francesco avea (şi are) o viaţă mult mai interesantă. Caută să pornească mici „biznisuri“, de obicei pe filieră braziliană. Importă cafea, exportă jucării chinezeşti, trebuşoare mititele pe care le săvîrşeşte în aşteptarea marii lovituri.
Eu răspund: „Ştiu şi eu, păpuşele cu Ceauşescu, de speriat copiii?“. Eram la mai puţin de doi ani de la Revoluţie şi americanii te întrebau de Ceauşescu, cînd aflau de unde eşti. Zice el: „Noooo, mai bine Nadia, uite o idee, aparate de fitness din gama Nadia Comăneci“. Fiul de senator intervine în discuţie. „Ştii, anul ăsta am fost în România, la Cluj. Nevastă-mea e de origine maghiară şi are rude prin Transilvania şi am fost voluntari la un cămin de orfani. Şi tare mi-a plăcut chestia aia, cum îi zice, zacusca.“ Francesco clipeşte scurt din ochi: „cum se face?“. Îi explic, pe scurt. În detaliu nu aş fi putut, cred că înţelegeţi de ce. Nu am făcut zacuscă în viaţa mea. Se dezumflă imediat. „N-o să meargă niciodată să facem un ban din asta. Dacă o faci industrial, de serie mare, n-o să mai aibă nici un gust.“ Am dat sceptic din cap, nu prea l-am crezut. Mă gîndesc însă la seara aia în fiecare Post al Paştelui sau al Crăciunului, cînd încerc să cumpăr zacuscă „de-a gata“. Am încercat toate mărcile, „de la bunica“, „din grădina bulgarului“, cred că o să încerc şi „de la bunica bulgarului" cînd o să apară. Nici una nu are gust. Oricum, nu are Gustul de Zacuscă.
Am făcut introducerea asta lungă pentru că mi-a făcut plăcere să îmi amintesc de Katherine şi Francesco, nu pentru că ar avea mare relevanţă pentru tema acestui numărul din Dilema veche. Deşi lozinca „Să vindem Europei produse curate“ sună plauzibil, de fiecare dată cînd vreun politician sau mare-producător-agricol ne ia cu „şansa României stă în agricultura bio“, mă umflă rîsul. Să vin cu argumente suplimentare.
Primo: nu cred neam că prosperitatea României se poate face cu lăptuci şi morcovi. Avem (încă) suficiente talente în IT şi industrii de vîrf pentru a încerca marea cu sarea în domeniile astea. O eventuală orientare a strategiilor guvernamentale (noroc că ele nu există) post-aderare spre producţii agricole „de elită“ ar semăna cu eroarea catastrofală a Uniunii Europene: după ce, decenii la rînd, au alocat mai bine de jumătate de buget către subvenţii agricole, astăzi se miră că Statele Unite domină copios lumea de azi, o lume a tehnologiilor înalte.
Secundo: argumentul „Francesco“. Se ia orice produs făcut în casă, se încearcă asimilarea lui într-o linie de producţie într-o fabrică. Rezultă un „ceva“ plasticos, de serie mare, oricînd suspect de abuz de E-uri. Alternativa ar fi: îl produci în continuare în casă, faci asocieri de mai mulţi "producători-în-casă“, bagi grămezi de bani în reclamă şi poziţionare de brand şi, după vreo 5-6 ani, scoţi oarece profit. Funcţionează pe ici, pe colo, prin Europa. Improbabil să meargă şi în România. Ideea de asociere la românul rural este, deocamdată, compromisă. Nu insist asupra motivelor. Le ştim. În plus, marketingul şi poziţionarea de brand pe o piaţă atît de diversă şi competitivă, cum e cea comunitară, costă. Investitorul român are multe alte variante de a scoate un profit. Mai repede, mai sigur. Această variantă este complicată şi greoaie. În plus, mîna de lucru pentru aşa ceva ar lipsi în multe, foarte multe zone. Tertio: unitatea (calităţii) în diversitate (de producători). E greu de crezut că se poate obţine un produs omogen de la zeci şi sute de mici gospodării. Trebuie să scrii o „biblie de calitate şi ingrediente“ pe care toate bucătăresele din reţea să o respecte cu sfinţenie. Standardizarea calităţii este una dintre puţinele virtuţi ale pieţei unice europene. Am scris „virtuţi“? Mă rog... nu am găsit alt cuvînt, la repezeală.
Păi, ar rămîne Produsul. Ceva de genul roşiilor. Nu o chestiune complicată (cum ar fi zacusca). De cînd cu dom Dinescu şi celebra lui tiradă împotriva roşiilor turceşti şi olandeze, se părea că românul are un produs agricol de care e mîndru. Fără strategii guvernamentale de promovare, fără cheltuieli cu afişe, fără campanii „Fabricat în România“, o simplă vorbă a poetului a schimbat o grămadă de lucruri. În pieţele Bucureştiului scrie: „Roşii Româneşti FFFFFFF Gustoase!“. Ţăranii (mă rog, vînzătorii) te îmbie: „Domle, sînt româneşti, din grădină, nu sînt de import“. România îşi găsise brandul. Şi se mai zicea că intelectualul român nu se implică în mersul Cetăţii...
Din păcate, momentul nu a fost utilizat. Producătorii s-au mulţumit să cîştige un ban în plus la kilogram, nu s-au asociat, nu au investit în varii tehnologii de crescut productivitatea (de tipul irigării prin picurare, de exemplu). Au băgat în continuare fosfaţi în sere, au cumpărat răsaduri ieftine şi proaste de pe unde au găsit, au uns roşiile cu ulei înainte să le pună pe tejghea. (Dom Dinescu, nici nu vrei să ştii ce-şi-cum cu roşiile crescute primprejurul Bucureştiului!) În acest moment, tomatele italieneşti (alea pe codiţă, în ciorchine) sînt bune, au gust, au miros de roşie şi, cel mai important, costă aproape cît cele româneşti.
Recapitulez întru concluziune: spiciurile despre şansele europene ale agriculturii româneşti sînt opiu pentru popor (jumătate din electorat trăieşte la ţară). Poporul însuşi nu are chef de agricultură performantă decît dacă sus-numita activitate se desfăşoară în Spania. În plus, Cîrnatul de Pleşcoi este destul de bun. Dacă e făcut în casă. Fabrica omoară Cîrnatul. Definitiv. Vorba reclamei.
Foto: L. Muntean
