„Nu ştiţi nimic, toate şcolile primare din România sînt la fel. Nu are rost să vă agitaţi căutînd una mai brează. Toate sînt la fel“, încheie domnul inspector-şef conversaţia. Eu rămîn perplex. Pînă atunci, căutasem să îi explic de ce zeci de mii de părinţi se agită, apelînd la orice artificiu administrativ, pentru a-şi înscrie copiii acolo unde vor ei, nu unde vrea Statul.
Emileczka a fost, clar, omul zilei. A salvat obrazul. După ce Yuchen a strigat din toţi bojocii că a găsit inamicii în oraş, am încercat în fel şi chip să-l salvăm. A trimis dhkakder un val de atac. Apoi, bijin. A încercat şi JDoe. Nimic. Am trimis şi eu un val de atac, mai mult simbolic.
O cheamă Coccolina. Sau Carolina. Sau Terentina. Oricum, e cu „ina“ la sfîrşit. Este o femeie harnică, plină de idei. Talentul său în afaceri este mult peste medie. A muncit de mică. Dimineaţă de dimineaţă, fie arşiţă, fie ger, a cărat flori la piaţă. Le lua cît mai ieftin de la producători şi le vindea cît mai scump clienţilor.
„Cum, domnule Giurgiu, vă putem deconta avion, nu e nevoie să mergeţi cu trenul. Zău aşa, avem buget suficient…“ De multe ori am auzit replica asta. Cînd am de făcut un drum prin ţară sau chiar prin străinătatea apropiată, prefer să merg cu trenul. Mie mi se pare mai comod.
„Mda, hai să fac sinteza aia, că mai am foarte puţin şi trebuie să o predau lui şefu’, la secretariatul general. Aşadar. Pe fostul prim-ministru l-au achitat. Asta e nasol. Nu intră la «acuzaţii privind acte de corupţie la nivel înalt». Nu se potriveşte. Eh, uite aici. L-au condamnat pe un fost prim-ministru. A, e tot ăla. Avea două dosare? Mda, se pare că da."
De cînd cu articolul despre monopolul natural care se cheamă sistemele de sănătate, oriunde în lume, am găsit, prin forumul revistei, oameni care s-au încruntat spre mine (amical, fireşte) şi mi-au indicat drumul spre sursă. Adică, spre Mises şi compania. Adică, spre libertarieni, neoliberali (spuneţi-le cum doriţi, pe mine etichetele astea mă cam zăpăcesc).
Cred sincer că românii care au ieşit iniţial în stradă au făcut-o pentru că li s-a părut total aiurea ca un om care se pricepe la ceva, care este foarte bun profesionist şi care a construit un lucru bun, fără să fi lipit afişe prin campaniile electorale, să fie mustrat şi să se simtă nevoit să îşi dea demisia, deoarece a incomodat, la un moment dat, un politician de profesie.
„Domnul este un scutier. Vezi? Are cască, scut, baston. Cînd o să-l vezi venind spre tine, o iei la goană. Cînd vei fi studentă, nu acum... Nenea ăla de lîngă are o butelie. O vezi? Acolo sînt gaze lacrimogene care put îngrozitor. Îţi pui fularul la nas şi o iei la fugă. De fapt, mai bine îţi pui fularul peste nas de la început.
Nu am citit cele aproximativ 100 de pagini ale propunerii legislative, nici cele cîteva mii ale actelor normative la care face trimitere Faimoasa Reformă Propusă şi Retrasă, dar nu cred că s-a propus privatizarea SMURD-ului. Mai degrabă – adăugarea pe piaţa serviciilor medicale de urgenţă a unor competitori privaţi.
La şedinţa zilnică a ştirilor din redacţia lui 7ABC, primul post ca audienţă de pe piaţa din Washington, DC, se discuta intens, dar nu foarte polemic, situaţiunea. Se discuta, carevasăzică, în ce fel să se transmită ştirea despre moartea unui congresman, distins lucrător în Capitol Hill, mort pe la vreo 60 de ani într-un accident de circulaţie.
De curînd, Liliana Nicolae, colega mea de la radioul public (de citit şi în Dilema veche), m-a provocat: ia să fac eu bine şi să-i zic cum e România „la cinci ani după“, adică la exact un cincinal după aderarea la Uniunea Europeană. Sincer, dacă nu era ea, uitam complet ce şi cum cu aniversarea respectivă.
Aşadar, The Economist defineşte un membru al clasei mijlocii globale ca fiind acel individ care, după ce plăteşte cele necesare supravieţuirii, mai rămîne cu o treime din venituri pentru a decide, în funcţie de aspiraţie, inspiraţie şi nevoi, fie să plece într-un concediu, fie să plătească o şcoală mai bună pentru copii, fie să îşi facă o asigurare medicală la un sistem mai performant.
Acum mai bine de trei ani, The Economist titra mare, pe copertă, o veste impresionantă: pentru prima oară în istorie, clasa mijlocie reprezintă mai mult de jumătate din populaţia globului. Nu am rezistat, am citit dosarul care argumenta, pe vreo 20 de pagini, titlul ediţiei.
Da, m-am plictisit de tot soiul de cîrcoteli la adresa Uniunii Europene, pe care, de ani de zile (de dinainte de aderare) le tot înşir în articole şi emisiuni. De azi sînt euroentuziast. Nu are nici o legătură cu rezultatul summit-ului care a stabilit ce a stabilit. Nu insist, ştiţi cu toţii ce a fost acolo.
A început să mă irite siguranţa cu care se afirmă că singura soluţie pentru Europa este mai multă europă. Ştiţi ce înseamnă asta: Comisia Europeană va avea mai multe atribuţiuni, va putea controla bugete naţionale, pe scurt, statele membre vor ceda mai multă suveranitate spre Bruxelles.
Scriu repede, căci nu ştiu cît mai ţine bateria laptopului, iar singura priză de 220 de volţi din tren tocmai s-a ars. Trenul este moldovenesc, adică are vagoane de pe vremea sovieticilor. Sînt supărat că nu am nimerit într-unul dintr-acelea care au perdeluţe cu flori brodate. Ale noastre sînt de tip modern, fără model.
… cu un răspuns. Astfel am simţit cînd, acum cîteva săptămîni, am primit la redacţie, la TVR, o scrisoare de la un cititor al Dilemei vechi. Faptul în sine m-a impresionat. În primul rînd, cine mai pune mîna pe o foaie de hîrtie şi un pix pentru a reacţiona la un articol, emisiune etc.? Ajung forumiştii de serviciu de pe site-uri.
Dacă eşti român şi te găseşti prin Priştina, în mod sigur vei fi întrebat de ce guvernul de la Bucureşti nu recunoaşte independenţa Republicii Kosovo. Trecînd prin asemenea provocare, am fost nevoit să improvizez, să dau răspunsuri cît mai credibile, pentru a motiva încăpăţînarea antipatică a României de a nu recunoaşte de jure proaspăta entitate statală.
Dacă provincia se numeşte Kosovo înseamnă că toţi locuitorii ei, indiferent de etnie, ar trebui să se numească „kosovari“. În opinia mea, cuvîntul este o pură invenţie de uz mediatic. „Kosovarii“ – de care am auzit la CNN acum cîţiva ani – nu există. Există albanezi (majoritari) şi sîrbi (minoritari) în Kosovo.
„Limbile creează punţi între oameni.“ Aşa scrie pe afişul semnat de Comisia Europeană, prin Direcţia sa generală de specialitate (cum care? – cea de traduceri). Prin aprilie, în fiecare an, se serbează şi Ziua Europeană a Limbilor, ocazie cu care, probabil, punţile se creează mai uşor.
La fiecare ceremonie anuală, momentul decernării Oscarului special „pentru întreaga activitate“ mă intrigă, mă emoţionează sau mă întristează. De cele mai multe ori, trofeul se decernează unei personalităţi arhicunoscute. Respectivul este emoţionat sau mimează perfect emoţia, aşa că mă emoţionez şi eu, din fotoliu, de acasă.
Am cunoscut destui pînă acum. Bancheri, politicieni, taximetrişti, jurnalişti, dansatoare de bar, ingineri, întreprinzători, miliardari (în dolari), gestionari de magazin sătesc, funcţionari de Bruxelles. Le mulţumesc Teodorei şi lui Mihai Stescu pentru că mi-au oferit ocazia să cunosc şi alţii.
Era prin ’92 şi mă aflam în cursa Tarom de la Bangkok, în drum spre casă. Avionul – plin. Nu era nici un loc liber. Pînă şi culoarele erau ocupate. Cu multe cutii de carton pline de orhidee. În marea lor majoritate, pasagerii erau componenţii delegaţiei româneşti de la Reuniunea anuală a FMI şi Băncii Mondiale. În anul acela, conferinţa se ţinuse în Thailanda.
Avem de toate aici, la noi în oraş. Avem meşteri în brînzeturi şi vinuri fine. Avem cîntăreţi talentaţi. Avem tot felul de specialişti: mecanici, instalatori, zugravi. Salariile sînt bunicele, preţurile sînt cam mari, concediile sînt lungi şi bine plătite. Părea că vom trăi fericiţi. Pînă într-o zi…
…şi nouă toate. Aşa îmi venea să zic de cîte ori auzeam dezbateri (relativ anemice) pe tema înfiinţării noului/vechiului Minister al Afacerilor Europene. Instituţia este dorită şi detestată, simultan, în cercurile administrative româneşti. (Re)înfiinţarea sa a stîrnit puţine valuri.
Eu nu am fost membru PCR datorită/din cauza lui Petre Roman. El mi-a dat un 5 la laboratorul de Fluide, asta mi-a stricat media şi nu m-au mai primit. Omul nu a avut nici o vină, chiulisem tot semestrul, din binecuvîntate pricini, adică eram în brigada artistică a facultăţii. În plus, jucam şi bridge cam opt ore pe zi.
„Daca aş fi Guvernul Boc, uite ce-aş face…“, îşi începe amicul meu expozeul, zîmbind uşor. Ştie că tot românul se pricepe la fotbal şi agricultură, astfel încît, beneficiind de suficientă autoironie, îşi continuă ideea. „Aş orienta toată agricultura românească spre producţie din asta bio-eco-tradi.
Prin iunie, pe cînd ne gîndeam ce să mai adăugăm în grila TVR-ului, Andi Lăzescu (PDG-ul nostru) zice să pornim o serie de dezbateri de nivel intelectual cît mai înalt posibil şi îmi dă şi sursa de inspiraţie: runda Doha, o producţie BBC. Intru vitejeşte pe iutub, dau o căutare simplă şi încep să privesc emisiunea. Decorul – banal: o sală de conferinţe, cu prezidiu şi public.
Dacă este excesiv de machiată la orice oră din zi, dacă poartă tocuri excesiv de înalte din zori şi pînă în noapte, dacă se îmbracă excesiv de plină de sclipici şi cu denumirea brandului scrisă excesiv de mare, cu litere uriaşe, la vedere, dacă are o coafură tip „cununie-n Otopeni“ (...) înseamnă că este tînăra rusoaică din generaţia Putin-Medvedev, aflată în concediu.
Anii trecuţi, în vacanţă, am trăit un intens stres cotidian. Beam mojito. Numitul cocteil presupune şi prezenţa frunzelor de mentă. Ceea ce creează un mare inconvenient: se înfundă paiul! Stres mare, la hotelul meu preferat. Să cer altul, ridicînd agale o mînă în direcţia celui mai apropiat chelner sau să mă ridic, să parcurg cei maximum zece metri pînă la cel mai apropiat bar?
Intersecţia de pe Calea Călăraşilor, vizavi de biserica Sfîntul Mina. Feriţi-vă să treceţi pe acolo în cursul serii. Nu ştiu din ce motiv, dar după ora şase, cîinii o iau razna. Sînt exact şapte bucăţi. Sînt solizi, bine hrăniţi (domnul Mari de la măcelărie este un mare iubitor de cîini) şi agresivi. Atacă relativ la întîmplare, cam din doi în doi, pietonii de pe Călăraşilor.
Începusem să enumăr care sînt grupurile de opozanţi de bună-credinţă ai Organismelor Modificate Genetic (OMG). Şi ziceam că un OMG este ceva aparţinînd regnului vegetal care a trecut printr-un laborator sofisticat şi căruia i s-a modificat discret o secvenţă din codul genetic, astfel încît să fie mai rezistent la secetă, insecte, buruieni. Să fie, carevasăzică, mai productiv.
Se ia o tulpină de soia (un exemplu luat nu tocmai la întîmplare), se citeşte codul său genetic, se modifică o anumită secvenţă, iar planta nou obţinută (tot soia) este mai rezistentă la insecte, buruieni sau secetă. Se poate obţine o asemenea modificare prin selecţie îndelungată, preţ de mai multe zeci de generaţii de plante încrucişate controlat. Ar dura foarte mult şi ar costa enorm.
Colega are curiozităţi simple. Îmi este colegă în sensul invocat des de Mircea Badea: arată bine, este tinerică şi habar nu am cu ce se ocupă. Mă aştept să o văd prin reviste glossy. Mă întreabă direct dacă nu cumva organismele modificate genetic îi pot declanşa celulita. O liniştesc cu vorbe simple, calde, colegiale.
Ani de zile am tocat argumentele, le-am întors pe toate feţele, am înşirat avantajele, am încasat contraargumente, am polemizat amical, am avut pretext de conversaţie la pomeni, botezuri, onomastici. I-am bătut la cap cu încăpăţînare: asocierea îmi părea cea mai logică soluţie, cea mai eficientă, cea mai profitabilă
Eu am absolvit Politehnica. Tecemeul, pentru a fi mai exact. La stat, pentru că, înainte de ’89, nu existau „particularele“. Pe vremea aia, actualii ctitori de universităţi private activau în Partid, nu îşi materializaseră încă fascinaţia (bine ascunsă pe atunci) pentru capitalism. Revin. Am terminat tecemeul cu doar trei lucruri învăţate.
Aşadar, pentru prima oară în viaţă (recunosc), mergeam pe Autostrada Soarelui, cunoscută şi sub numele conspirativ de A2. Şoseaua în sine arată bine, dar nu despre asta e vorba în articol, transporturile rutiere române fiind subiect abisal, complex şi imposibil de tratat în mai puţin de cîteva sute de pagini.
„Depinde de om, unu’ e mai gospodar, altu’ mai puturos sau nepriceput. Depinde de om.“ – îmi repeta tătarul, uşor amărît, un pic mîndru. Restaurantul lui arăta splendid, decorat cu gust. Gramatica locului era evidentă, nu aveai parte de stridenţe de plastic. Eram în centrul Neptunului, într-unul dintre puţinele locuri frecventabile rămase.
„D-aia l-au bătut ăştia pe Hitler, uită-te la ei“, îmi zice medicul din Eforie Nord. Era pe vremea lui Ceauşescu, prin ’87, la Nunta Zamfirei. El prezenta concursul de Căluşari, eu eram ghid. În seara aia eram cu un grup de redegişti, destul de supăraţi pe englezii care dădeau tîrcoale nemţoaicelor şi le tot invitau la dans. Englezii cu pricina erau echipa naţională de rugby a Angliei, juniori sub 19 ani.
Am avut, de cîteva ori, plăcuta sarcină de a vorbi colegilor ziarişti despre frumuseţea scrierii pe teme europene. Printre multele argumente pe care le foloseam, aveam un exemplu preferat: norma privind dimensiunea castravetelui. Circa 20 de ani, numita legumă comunitară era împărţită pe categorii de calitate, în funcţie de… curbură.
Păi, cum să încerci să îmbunătăţeşti o politică care, deliberat, ignoră cu nonşalanţă principiul competitivităţii, interesele consumatorilor şi propriul titlu?
De curînd, mi-a murit o (altă) idee greşită. Credeam că numai în administraţiile încă nesigure pe proceduri şi reguli personalitatea şefului contează. În fond, ce dacă ministrul/directorul X din ţara/instituţia occidentală Y este blond sau brunet, homo sau heterosexual, dacă este cinefil sau iubeşte pisicile?
Va reveni, în urma vizitei, Irlanda în Commonwealth? Nici vorbă. Se aşteaptă doar închiderea unor răni vechi, dialogul, normalizarea. Cît priveşte grijile de azi ale irlandezilor, adică deficitul bugetar, mai rămîne doar să vedem cine o să conducă delegaţia Fondului Monetar la Dublin, căci şeful e prins cu treburi, la New York.
Ideea mîncării bune (fără E-uri), tradiţionale, a devenit relativ repede „trendy, catchy, cool“. În fond, nimic rău în asta. Simpatic este cînd căutarea „Sfîntului Graal Agricol Comunitar“ (adică ieftin, dar şi scump, mult, dar şi natural) duce la propuneri de reglementare împotriva bunului-simţ economic.
„Yo, man, Romania? Best pieces.“ Accentul îi era îngrozitor, nu termina cuvintele, astfel încît nu pricepeam nici jumătate din ce vroia să spună. Rînjeam cam tîmp, încercînd să-mi maschez teribila senzaţie de disconfort.
„Hai la grătar ecologic, vecine, fără cărbuni, doar din lemne“, aşa mă striga vecinul meu din Maluri acum vreo doi ani. Adevărul e că nu prea înţelegeam eu pe vremea aia ce poate fi ecologic în a arde de trei ori mai multe lemne. M-am lămurit relativ repede.
Am luat, de ceva vreme, un obicei: ţin televizorul din birou blocat pe CNN. Canalele noastre de ştiri sînt atît de puţin relevante, încît am renunţat de vreun an să le mai „consum“. Carevasăzică, ascult CNN cam 10 ore pe zi, şi iată, îmi rămase cîte ceva în minte.
De fapt, s-a întîmplat cam aşa: miercuri seara, Comunicarea a dat un mail. Către Ştiri, PDG, Marketing, ştiţi Dumneavoastră, genul acela de „corporate mail“. „Am auzit aseară la RFI de licitaţia Cioran de la Paris. Pe media sociale e zaveră mare, lumea e scandalizată cum că de ce nu cumpără Ministerul Culturii, că e ruşine. Ce-ar fi să cumpărăm noi, TVR-ul?“
Premisa unu: românului îi place să îşi dea cu părerea. El sună non-stop la felurite televiziuni, plăteşte cca 80 de eurocenţi şi zice că „Da, cred că Oana Zăvoranu era gravidă“. Asta e bine, dovedeşte că societatea românească este una cu grad mare de implicare în cele trebi publice.
Ceea ce s-a întîmplat ştie (cam) toată lumea. Un număr (mic) de membri ai Parlamentului European au căzut într-o capcană a unor ziarişti britanici. Se presupune că politicienii respectivi ar fi acceptat bani în schimbul voturilor pentru o anumită decizie de tip legislativ. Ziariştii englezi, „euro-antipatici“ cum îi ştim, doriseră iniţial să demonstreze cum arată holurile de la Bruxelles.
